Toate bufniţele este cartea în care Filip Florian, scriitorul atât de ataşat fan­tas­me­lor trecutului, se apropie cel mai mult de prezent. „Istoria“ unuia dintre pro­tagoniştii acestui roman – Luci, un puşti dintr-un orăşel montan, reeditând, în termenii lui G. Călinescu, „copilăria co­pilului universal“ – începe în 2000, anul eclipsei, într-o iarnă când, imediat după Anul Nou, „norocul a picat din cer“, odată cu o zăpadă ca din basme (gra­ţie căreia „strada şi gardurile au dispărut“, iar „maşinile au ajuns un fel de balene albe, adormite“) şi urcă până foar­te aproape de noi, până prin 2012 – anul apariţiei cărţii. Sau, ca să intrăm, în fine, în logica acestei istorii, până la mo­mentul când personajul-narator, bă­ia­tul care ar fi vrut să poată vedea „ca buf­niţele, în beznă, dincolo de forme şi con­tururi“, umple cu însemnări un caiet – „am înşirat de-a valma cuvinte şi am amestecat poveşti“ –, caligrafiind pe co­per­tă, în final, chiar titlul romanului semnat de Filip Florian. Trucul narativ nu este, desigur, prea nou, însă nu „nou­tatea“ contează în această carte despre magia poveştii şi a povestirii. Dim­po­trivă.

Se întâmplă, aici, ceva oarecum stra­niu (şi autorul scoate efecte extraor­di­nare din această stranietate – magistral întreţinută): anume că într-o proză de­spre o copilărie ce se consumă la înce­pu­tul mileniului al treilea, în plină nebu­nie hi-tech, atmosfera păstrează mult din calmul „patriarhal“ al unor decenii revolute şi dintr-o fermecătoare, în felul ei, nepăsare a Provinciei faţă de isteria sin­cronistă a civilizaţiei vitezei. Până şi pre­zentul capătă în cartea lui Filip Flo­rian patină de vechime. Orăşelul mon­tan imaginat de autor trăieşte în ritmuri cvasi-sadoveniene, într-o obstinată atem­po­ralitate, în mijlocul unei naturi încă nu de tot îmblânzite, nu reduse încă la tă­cere de civilizaţie. Într-un asemenea loc (al refugi