Alegerile din Italia sunt un haos. Dar situația nu e dată doar de cursa extrem de strânsă, ci mai ales de un sistem electoral care îi depășește atât de politicieni, cât și pe observatori.

Seara trecută s-a desfășurat cam așa. Întâi au anunțat marele ziare italiene că pe primul loc în sufragii se află coaliția de centru-stânga din jurul lui Pier Luigi Bersani. Apoi au anunțat televiziunile că dimpotrivă, alianța de centru-dreapta a lui Silvio Berlusconi e în frunte. Trustul Mediaset al fostului premier îl dădea mai târziu câștigător pe candidatul antisistem Beppe Grillo – ba în Camera Deputaților, ba în Senat.

Confuziile privind viitorul politic al Italiei sunt date însă în majoritate de sistemul de vot extrem de complicat. Parlamentul bicameral este ales cu voturi diferite pe fiecare cameră. Camera Deputaților este aleasă la nivel național, Senatul însă la nivel regional. Codul electoral italian îi asigură celei mai puternice formațiuni politice automat majoritatea în Camera Inferioară prin atribuirea directă a 340 de mandate din cele 630 existente. Scopul e ca guvernarea să fie susținută stabil la deputați.

Faptul că Senatul e ales altfel și că are aceleași drepturi legislative precum Camera Deputaților poate duce la majorități diferite și la un blocaj instituțional de nerezolvat. Rezultatul din Senat depinde în ultimă instanță de performanța electorală din regiuni, cu Lombardia și Sicilia care fac jocurile datorită ponderii mari în populația țării. Apoi, partidele pot candida singure sau în alianță. Fostul premier Mario Monti, de exemplu, a candidat singur în Senat, dar cu alte două formațiuni la deputați. La Camera Inferioară votează persoanele peste 18 ani, la Senat vârsta minimă e de 25 de ani. Un partid care câștigă o regiune primește prin redistribuire cel puțin 55% din mandatele de senator ale regiunii. Sunt 315 senatori la Roma. După