Disputa teritorială dintre China și Japonia este cel mai urmărit conflict diplomatic din acest moment. Dacă această dispută ar escalada într-o confruntare militară, conflictul ar avea consecințe grave și nebănuite asupra comunității internaționale.

Disputa teritorială dintre China și Japonia nu reprezintă ecoul unui conflict istoric mai vechi, cum am fi tentați să credem la prima vedere. Într-adevăr, de-a lungul istoriei, relația sino-ja­po­neză nu s-a numărat prin­tre cele mai pașnice, apo­geul conflictelor bilaterale fiind atins în perioada 1931-1945, când Japonia a ocu­pat o parte a teritoriului chi­nez. Însă conflictul asu­pra insulelor Senkaku / Diaoyu reprezintă un sim­p­tom al ascensiunii politice și economice contem­po­ra­ne a Chinei. Beijingul a renunțat la dic­to­nul reformatorului Deng Xiaoping „nu face valuri, ci realizează ceva“, care, tra­dus în practică, înseamnă o prezență re­lativ scăzută pe scena politică inter­na­țio­nală, concomitent cu dezvoltarea sa eco­no­mică. Jiang Zemin a amendat oficial acest principiu în 2009, transformându-l în „fii discret, dar realizeză ceva cât mai activ“.

Această schimbare de optică reflectă un nou ethos politic chinez, alimentat în parte de progresele economice din ul­timii ani. China a reușit, timp de 30 de ani, să mențină o rată medie anuală de creștere economică de 9 pro­cente, devenind a doua economie a lumii și reușind să reducă decisiv decalajele economice în raport cu Occidentul și vecinii săi asiatici. Performanța economică a sporit încrederea politică a elitei de la Beijing și a determinat sporirea prezenței pe scena internațională a Chinei. Valul de prosperitate economică este transformat treptat în putere politică și militară, prin reformarea și modernizarea forțelor ar­mate chineze. China ocupă al doilea loc în to­pul global al cheltuielilor pentru apă­rare, fiind depășită doar de SUA, i