Un critic familiarizat cu aerul tare al poe­ziei clasice şi moderne ar avea, de­si­gur, ce să aprecieze în poezia douămiiş­ti­lor, după cum ar avea şi destule motive de rezervă. Ar constata, spre exemplu, faptul că, după ce poezia a fost eliberată de toate canoanele, prea puţini au ră­mas poeţii dispuşi să-şi asume, fie şi la modul experimental, disciplina „cano­nu­lui“. Oare câţi dintre ei mai ştiu să scrie, din când în când – spre exemplu – şi un sonet bun? În definitiv, opt­ze­cis­to-nouăzeciştii nu ignorau defel poemul cu formă fixă – uneori îl mai şi renovau, parodic sau nu. În mod similar, pictorii non­figurativi care au maract istoria ar­tei moderne cunoşteau foarte bine re­gu­li­le picturii figurative...

Iată că un neobeatnick autohton pre­cum Dan Sociu dă semne tot mai vizi­bi­le de simpatie faţă de „tradiţia“ lirică. Poa­te şi de clasicizare? Deja ultima sec­ţiu­ne din precedentul volum, Pavor noc­turn, vădea o interiorizare „zen“ şi o dia­fa­nizare a expresiei faţă de dramatismul „mizerabilist“ din fratele păduche sau de cîntece eXcesive în care scâncetul de moar­te al fiinţei vulnerabile, dornice de afec­ţiune, avea un alt fel de rezonanţă. Titlul celui mai nou volum de versuri al său – Poezii naive şi sentimentale – refor­mu­lează în manieră personală celebrele categorii ale lui Schiller din Über naive und sentimentalische Dichtung. Are drep­ta­te congenerul Bogdan-Alexandru Stă­nes­cu (critic şi editor debutat recent – cu succes – în poezie) atunci când afirmă că „Dan Sociu reuşeşte să împace în poe­mele sale ambele categorii schilleriene: este, în acelaşi timp, un poet naiv, pen­tru că rezonează la fenomenele lumii ex­te­rioare şi le mută în text fără a mo­di­fi­ca nimic, aparent, dar şi un poet sen­ti­men­tal-reflexiv a cărui privire percepe cu acuitate pelicula în care se înveleşte lu­mea. Poetul sentimental Dan Sociu cre­de în importanţa