Minunile se fac prin oameni. Auzim adesea vorbindu-se despre minuni, despre poveşti de viaţă impresionante, pe care nu oricine le poate face, le poate trăi. Este vorba despre acei oameni care pot să dăruiască, pot să se sacrifice, pot să ia decizii care le pot schimba viaţa celor din jur, dar şi propriul lor drum. Este şi cazul emoţionant al unei familii de suceveni, Iulia şi Titus, care au adoptat acum doi ani o fetiţă care fusese abandonată în spital. Drumul până la adopţie a fost lung, anevoios, dar aşteptarea a meritat pe deplin. Cu siguranţă decizia de a adopta un copil nu este uşor de luat. Procedurile sunt destul de anevoioase, iar perioada de aşteptare până în momentul încuviinţării adopţiei nu este chiar uşor de suportat de părinţii adoptivi.

„Plânsul lui m-a urmărit mult timp, parcă şi acum îl aud....”

Iulia, mămica adoptivă, ne-a spus că la ea dorinţa de a înfia un copil a existat dintotdeauna. Chiar ne-a povestit de unde vine acest sentiment de compasiune. „Primul roman pe care l-am citit, copil fiind, şi care m-a impresionat în mod deosebit, a fost ,de Hector Malot. Este vorba despre un băieţel orfan care-şi caută mama, înfruntând de unul singur greutăţi prea mari pentru umeri atât de mici. Anii au trecut, m-am înscris la Liceul Pedagogic, cum se numea pe atunci. Ţin minte parcă a fost ieri. În clasa a IX-a am fost cu doamna profesoară de pedagogie în vizită la vechiul leagăn de copii. Am încercat să mă apropii de un băieţel cam de doi anişori, frumos şi cu părul cârlionţat. Dar copilul părea foarte speriat şi s-a ascuns într-un ungher, plângând în hohote. Plânsul lui m-a urmărit mult timp, parcă şi acum îl aud. E cumplit să ştii că există în lume copii, îngeraşi nevinovaţi, care tânjesc după o mângâiere caldă, după o îmbrăţişare drăgăstoasă, şi nu are cine să le şteargă lacrimile şi să le aline suferinţa”, şi