Cu o Italie unde un comediant savuros intră în marea politică (comédie şi ea), cu o Franţă evanescentă, trei ţări oficial în criză (din care o Grecie ţăndări de marmură), cu o Britanie acră şi o Românie hăbăucă, UE se bazează pe puţini jucători de greutate responsabili şi dedicaţi.

Criza continuă puţin stingherită - iar săptămâna trecută, la Cluj, în cadrul unei vaste conferinţe dedicate integrării europene, câţiva istorici schiţaseră potenţiale scenarii de evoluţie a Uniunii. Merită consemnate.

Primul ar fi cel al unei lente erodări a UE sub efectul unui naţionalism tot mai pronunţat, pornit din zona intereselor economice şi continuat pe filiera recuperărilor de suveranitate. Marea Britanie rămâne portavocea unei restrângeri a UE la nivelul de spaţiu de liber schimb (atunci când nu concepe - prin vocea lui William Hague - proiecte de integrare alături de ţările Commonwealth, ca virtuală contrapondere la o ieşire din Uniune). Într-un asemenea scenariu, vocea Germaniei ar putea căpăta o fermitate şi o greutate pe care unii ar găsi-o şi mai nemulţumitoare, cu atât mai mult cu cât statele euro-mediteraneene vor continua să aibă dificultăţi în a-şi gestiona cu stricteţe finanţele publice. Politicile de austeritate, aplicate cu rezultate deloc satisfăcătoare, sting ceea ce majoritatea economiştilor convin a fi motorul creşterii: consumul. Scenariul se divide în două posibilităţi: fie dificultăţile monedei unice trenează în continuare rezolvate cu jumătăţi de măsură şi decizii puţin hotărâte, lasând în mâini atlantice sau asiatice credibilitatea ultimă acordată zonei euro, fie moneda comună atinge un prag valoric scăzut pe care până şi Germania l-ar considera dăunător propriei economii. În fond, Germania, reunificată, reabilitată, primă putere industrială şi economică a continentului, ar avea destule de câştigat dacă şi-ar propune să părăsească euro, capabi