Nu pot fi toti artiștii timișoreni Van Gogh, dar galeriile de artă pot încerca să copieze modelul de business inspirat de Sotheby’s. Inițiativa primarului Robu de a mări chiriile pe spațiile deținute este de lăudat din prisma administratorului local. Modul în care vrea să o aplice, măsura cu care judecă agențiile, ONG-urile și artiștii afectați lasă mult de dorit. În ziua de astăzi, în plină criză mondială nu poți doar să îți bagi mâna și mai adânc în buzunarul finanțatorului tău, să-i iei câți bani vrei tu și apoi să-i întorci spatele. Nu atunci când te numești Primăria Timișoara și când tu, ca și primar, ai fost ales pentru “propășirea” comunității.

Nicolae Robu greșește prin faptul că se grăbește, nu se uită la efectele hotărârilor luate și nici nu încearcă să diminueze din impactul social. Este absolut normal ca, în 2013, chiriile pe spațiile Primăriei să fie aduse la zi. Însă, cunoscând faptul ca viața de artist este de multe ori dificilă, ar fi trebuit ca Robu să conceapă un plan prin care să se asigure că cei vizați de hotărârile sale pot să îi și vireze în conturile administrate mai mulți bani. Cum ? Destul de simplu: căutând și aducând soluții care să aducă bani în buzunarul artiștilor, ţi galeriilor și ong-urilor. Avem artiști, avem opere de artă însă nu avem cumpărători de artă.

Mă întreb, de ce nu poate Primăria orașului organiza câte un eveniment caritabil cu vânzare lunar? Sub diverse motive și motivații, de la Balul Primăverii la Seara Recoltei. Iar o parte din banii obtinuți pe operele de artă vândute sau licitate în cadrul evenimentelor să meargă și în buzunarul artistului sau galeriei. 20% ar fi suficient poate. Într-un oraș care visează la stadioane de 50.000 de oameni, săli polivalente de 15.000 și bazine de înot de 5.000 de suflete pot exista resurse pentru a strânge lunar câte un milion de lei în scopuri caritabile. Sau cine