Cu Portrete fără ramă, scriitorul Nichita Danilov îşi continuă seria falselor crochiuri literare începută în anii ‘90 cu Apocalipsa de carton şi Urechea de cârpă. E un gen interesant cel practicat de condeierul ieşean, la jumătatea drumului între cronica literară avântată şi anecdota memorialistică picantă, între literatură şi mărturie, foarte în spiritul vremurilor noastre, atât de fascinate de interstiţiile generice şi, mai ales, de insistenta revenire a biograficului peste tot, în jurnale, memorii, cărţi de istorie sau tratate de sociologie. Tabletele sale publicate în anii ‘90 în cele două volume amintite au fost, bănuiesc, şi cauza materială pentru angajarea hotărâtă a poetului Danilov
în roman, în anii 2000. Din portretele imaginare ale Apocalipsei de carton au ieşit lungile dialoguri absurde şi întâmplările colorate din romanele Tălpi, Maşa şi extraterestrul, Ambasadorul invizibil, ca un fel de expandare epică a unei facultăţi pe care Danilov a descoperit deodată că o posedă, fără să ştie de la început ce să facă cu ea.
Nichita Danilov lucrează în cartea sa la specia portretului literar, una dintre cele, pe vremuri, foarte stimate, până acolo încât şi Lovinescu îi dedica o carte întreagă, printre cele mai bune ale sale, Aqua forte. Specia nu a murit, salvată, între alţii, de cei care o cultivă în continuare ca pe un exerciţiu publicistic „de întreţinere“, aşa cum face autorul nostru. Interesul cel mai evident al portretului vine din sporul de informaţie istorico-literară pe care, aparent, îl oferă. Şi este mult de recuperat din anecdotica literară a deceniilor şase-nouă, vremuri care au devenit pe nesimţite istorice, fără ca actorii lor să-şi dea seama că este timpul să devină grefieri. Aşa că e salutar efortul autorului de a scrie, acum, despre Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu, despre Virgil Mazilescu şi M