Creşterea Imperiului – întâi roman, apoi habsburgic – a creat frontiere mişcătoare care traverseză continentul şi, implicit, literatura lui, de ieri şi de azi. Claudio Magris dedică un capitol din DanubiusGraniţei Militare născute în Stiria la începutul secolului al XVI şi desfiinţată de Franz Iozef în 1881. Desfăşurată pe o mie de kilometri, din Carniola până în Balcani, această fâşie autonomă înainta către est şi către sud „ca un şarpe, zid mobil care se lungea odată cu creşterea armatelor imperiale“ ; compusă din varii naţionalităţi – nemţi, iliri, valahi, sârbi, croaţi –, ea era „sufletul ansamblului danubian, un limes solid precum cel roman şi nomad ca populaţiile migratoare care, în valuri, se aciuiau în spatele ei, fugind din calea turcilor şi a seniorilor feudali“.
În ochii lui Magris, istoria Graniţei – care, în paranteză fie spus, era şi cordon sanitar împotriva ciumei – reprezintă, de-a lungul secolelor, „o istorie a dezordinii, dar şi a disciplinei, a legăturii de fier care îi unea pe aceşti oameni a căror patrie era un pământ al nimănui printre patriile altora“. O istorie plină de virtuţi romaneşti, făcută din ferocitate, fidelitate şi curaj, „dintr-o sălbatică vitalitate, din fanfaronadă militărească, ca acea poveste a celor doi panduri trimişi să escorteze un batalion imperial de cinci sute infanterişti, astfel încât nimeni să nu îndrăznească a-l răpi“.
Pe teritoriul circazian – o fâşie îngustă la graniţa Bulgariei cu România, lângă Lom – se găsea pe vremuri o agenţie a Societăţii Chesaro-Crăieşti pentru Navigaţia cu aburi pe Dunăre, condusă de epicul agent Rojesko, care îmbina „precizia funcţionarului austriac cu inventivitatea exploratorului rătăcit“. Geografia încă incertă a locurilor atrăgea de-a altfel, de-a lungul fluviului, nenumărate figuri pitoreşti – agenţi comerciali, consuli, medici, aventurie
