Să ne înțelegem: nu este o poveste cu tente rasiste, etnia, apartenența religioasă sau sexuală este treaba privată a fiecăruia, așa că nu voi reduce o problemă serioasă la o soluție frivolă. Moartea unui lider de clan, oricare ar fi clanul, este fără îndoială un eveniment important într-o comunitate. Ne-am convins de asta ieri, când un judecător al țiganilor a fost condus pe ultimul drum de toată suflarea romă din Timișoara. Funeraliile lui Dulcea, cu sicriu alb, Mercedes pe post de dric și tablouri cu rame aurii, au fost demne de un faraon. Nu e prima dată când timișorenii asistă, vor nu vor, la un eveniment privat din viața unor cetățeni. Iar asta este de fapt singura problemă: ceea ce ar trebui să fie o durere (sau bucurie, în cazul nunților) a unei familii, oricât de extinsă nu ar fi ea, devine un eveniment public, la care trecătorii devin părtași involuntari. Mai grav este însă că și autoritățile asistă doar, scăpând ici și colo câte o amendă timidă lipită pe un parbriz de mii de euro. Îmi este greu să înțeleg cum termenul de “tulburarea liniștii publicii” este reinterpretat până la diluare atunci când o înmormântare confiscă spațiul public, fără drept de apel. Mortul este plâns, acopaniat de motoarele turate, sub geamurile unui liceu, într-o zi de luni, în timpul orelor de studii. Mașinile sunt parcate pe treceri de pietoni, iar proprietarii aruncă scuza discriminării ca pe un prosop deja murdar în fața polițistului local care amendează încălcarea.
La fel ca mitingurile neautorizate, la fel ca actele de huliganism adolescentin, la fel ca orice altă intervenție în spațiul pe care toți cetățenii acestui oraș îl împart și care înseamnă, până la urmă, că am ieșit din pădure pentru a trăi în civilizație, manifestările de jale sau de bucurie ar trebui să se încadreze în niște limite. Iar printre puținele limite recunoscute în lumile democratice este cea a r