Cu Cătălin Mihuleac rămâne o problemă: se străduiește cam mult să-și contureze un profil de persoană publică, dar aproape că își blochează opera.
Pare un lucru aproape stabilit că prozatorii moldoveni de azi sunt tari în cheie comic-satirică și ludică, în timp ce ardelenii rămân înrădăcinați istoric și moral, că bănățenii sunt dantelat-digresivi, iar regățenii (auto)dizolvanți și mai cinici. Împărțirea are bineînțeles toate defectele schematizării, dar e greu să o dai cu totul la o parte și, pe deasupra, are avantajul că poate pune oricând în valoare contraexemplele.
Cătălin Mihuleac este însă mai degrabă exemplul tipic, cu atât mai mult cu cât nu se bucură de cota unor coregionali, precum Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu. Un neafiliat, spun unii. Un chinuit de propriile frustrări, cam recunoaște singur, iar frustrările îi vin dinspre mediul literar-editorial care nu l-a așezat unde trebuie. S-a descărcat ani de zile în gazetărie iritată, de tip pamfletar, ba a făcut și un doctorat pe tema acestei specii literare. Dar, tot părerea autorului, nu i-a folosit la nimic: „am fost foarte deranjat pentru că am făcut un doctorat în Litere, pentru că mi se spusese că astfel voi fi fixat la universitate, și m-am trezit cu doctoratul, dar fără altceva“, declară într-un interviu recent, în care riscă să spună inclusiv că nu „mai“ așteaptă nicio funcție.
După zece cărți, pe Cătălin Mihuleac pare că nimic nu-l va putea convinge de bunele intenții ale lumii înconjurătoare. Un șir lung de articole îl arată în război cu „o anumită parte“ a lumii culturale, pe care o consideră plină de partizanat politic, de interese, de alianțe suspecte cu „puterea“. Exemplu favorit, și vizitat până la obstinație, este – cum altfel? - Horia-Roman Patapievici. Din păcate, viața e mai complicată, dezamăgirile încercate de Cătălin
