Vânzoleala produsă de disidenţa grupusculului Chiliman&Moisescu, cărora li s-au alăturat, din când în când şi cu câte o jumătate de gură, Tăriceanu şi Orban, generase oareşcare aşteptări de la congresul PNL. Unora – în special din afară – li se părea că Antonescu a pierdut serios din autoritate şi popularitate după prestaţia sa discutabilă ca interimar la Cotroceni. Alţii au avut impresia că Ponta, cu frâiele executive în ambele mâini, îl pune în inferioritate ca co-preşedinte. Iar frustrările liberalilor daţi la o parte de noua conducere şi înlocuite cu personaje lipsite de consistenţă, gen Chiţoiu, făceau posibile oarecare turbulenţe la Congres.

Numai că Antonescu a venit, din capul locului, cu o lovitură în plexul presupuşilor pucişti, care nici nu demisionau şi nici nu se lăsau demişi: l-a adus, direct pe poziţia a doua în partid, pe Johannis de la Sibiu.

Omul mai apăruse în prim-plan, ca o soluţie de premier, după moţionala lui Boc în 2009. Avea în spate o aură de administrator de succes şi avantajul percepţiei pozitive a etniei sale, ca una caracterizată prin seriozitate şi onestitate. Dar Băsescu nu l-a vrut şi a făcut tot ce a putut ca să elimine din competiţie oferta lui Geoană şi Antonescu. Iar Johannis s-a întors la uneltele sale locale. Readucerea sa pe tapet este rezultatul mai multor socoteli încălecate. Prima este liniştirea apelor din partid, unde ridicarea în grad a lui Chiţoiu ar fi nemulţumit prea multă lume şi ar fi contribuit la crearea unei ierarhii contestabile. Antonescu a mai avut grijă să pună între Johannis şi restul veleitarilor distanţa celor 30 de vicepreşedinţi, înmulţiţi pe principiul “divide et impera”. Cei mai mulţi au fost mulţumiţi cu tresele obţinute, chiar dacă puterea aferentă se micşora considerabil. Dinspre partea ambiţiilor neamţului, acelaşi Antonescu are garanţia că acesta nu poate să-şi creeze o g