Sunt imposibil de reformat partidele? Răspunsul unanim ar fi da, dacă am judeca după aşa-zisele tentative de până acum. Dar ce au însemnat acestea? Au fost ele reale demersuri de reformă sau doar jalnice şi ipocrite planuri de redresare a imaginii, încercări de a păcăli electoratul în momente în care reforma suna „cool“? Să vedem.
În 2004, sub guvernarea Năstase, PSD a organizat alegeri interne pentru desemnarea candidaţilor la parlamentare, acţiune terminată într-un imens scandal, cu acuze de hoţie şi manevre. Criteriile de selecţie trezesc astăzi nostalgii: „să fie cunoscut ca un om cinstit“, „să nu fi fost suspendat sau revocat din funcţia de conducere“, „să nu i se fi retras sprijinul politic pentru funcţia obţinută“, „să nu se fi dispus începerea urmăririi penale împotriva sa“. Când Geoană a preluat PSD promitea „reforma“, care, în accepţiunea momentului, însemna dezrobirea de baronii locali. Rezultatul este cunoscut: praful şi pulberea. Evoluţia PSD de atunci încolo nu doar că a urmat linia renunţării la orice fel de criterii, fie şi formale, de accedere în funcţii (interne şi publice) sau pe liste, dar a introdus cu bună ştiinţă în parlament sau guvern personaje certate cu legea sau angrenate în afaceri dubioase. PNL s-a opus întotdeauna aplicării unor criterii, în 2004 a fost partidul care a renunţat la cei mai puţini candidaţi aflaţi pe „lista neagră“ a Coaliţiei pentru un Parlament Curat, iar după sacrificarea Monei Muscă pe motiv de colaborare cu Securitatea şi-a deschis, treptat, larg porţile pentru foşti turnători gen Ioan Ghişe, Roşca Stănescu, Dan Voiculescu sau pentru urmăriţii penal. Mai mult, cele două partide au ajuns să facă scut în jurul corupţilor, să atace justiţia, să refuze declararea contractelor cu statul (prevedere din Legea ANI), să promoveze ordonanţa prin care s-a legiferat politizarea şi să persiflez
