Sunt imposibil de reformat partidele? Răspunsul unanim ar fi da, dacă am judeca după aşa-zisele tentative de până acum. Dar ce au însemnat acestea? Au fost ele reale demersuri de reformă sau doar jalnice şi ipocrite planuri de redresare a imaginii, încercări de a păcăli electoratul în momente în care reforma suna „cool“? Să vedem.

În 2004, sub guvernarea Năstase, PSD a or­ga­nizat alegeri interne pentru desemnarea can­didaţilor la parlamentare, acţiune terminată în­tr-un imens scandal, cu acuze de hoţie şi manevre. Criteriile de selecţie trezesc astăzi nostalgii: „să fie cunoscut ca un om cins­tit“, „să nu fi fost suspendat sau revocat din funcţia de con­ducere“, „să nu i se fi re­tras sprijinul politic pentru func­ţia obţinută“, „să nu se fi dispus începerea urmăririi penale împotriva sa“. Când Geoană a preluat PSD pro­mi­tea „reforma“, care, în ac­cep­ţiunea momentului, însemna dezrobirea de baronii locali. Rezultatul este cunoscut: praful şi pulberea. Evoluţia PSD de atunci încolo nu doar că a urmat linia renunţării la orice fel de criterii, fie şi formale, de accedere în funcţii (in­terne şi publice) sau pe liste, dar a introdus cu bună ştiinţă în parlament sau guvern per­sonaje certate cu legea sau angrenate în afa­ceri dubioase. PNL s-a opus întotdeauna apli­cării unor criterii, în 2004 a fost partidul care a renunţat la cei mai puţini candidaţi aflaţi pe „lista neagră“ a Coaliţiei pentru un Parlament Curat, iar după sacrificarea Monei Muscă pe mo­tiv de colaborare cu Securitatea şi-a des­chis, treptat, larg porţile pentru foşti turnători gen Ioan Ghişe, Roşca Stănescu, Dan Voicu­les­cu sau pentru urmăriţii penal. Mai mult, cele două partide au ajuns să facă scut în jurul co­rupţilor, să atace justiţia, să refuze declararea contractelor cu statul (pre­ve­dere din Legea ANI), să pro­moveze ordonanţa prin care s-a legiferat politizarea şi să persiflez