Maramureşul are multe legende legate de vânătoare. Poate cea mai frumoasă este cea a vânătorii zimbrului, înfăptuită de Voievodul Dragoş, descălecătorul. Cele mai vestite sunt, poate, cu “întâiul vânător” al ţării, Ceauşescu, umblând după blana ursului Balzac.

Cu siguranţă, cele mai amare sunt cele despre faimoasele fapte de arme ale “vitejilor” braconieri pe cale să extermine capra neagră. GAZETA de Maramureş vă propune o radiografie a potenţialului cinegetic pe care îl are judeţul nostru.

Probleme de etică

Imagini cutremurătoare care greu pot fi descrise şi în faţa cărora ochii se închid îngroziţi, arată, oricui vrea să caute pe internet, chinurile groaznice la care oamenii supun uneori vitele domestice. Atârnate de-un picior, împroşcând sânge şi zbătându-se spasmodic, încă vii pentru mai multe ore, ori aruncate de vii în malaxoare gigant, bietele dobitoace devin hrană pentru ipocrita fiinţă umană; tocătură pentru hamburgerii consumaţi de elegantele domniţe adoratoare de blănuri, dar declarate prompt împotriva vânătorii - Vai, tu, ce cruzime!- atente la ridicarea de efect a degetului mic. Desigur, aceste moduri de procesare a cărnii reprezintă excepţii.

Tot aşa, vânătoarea practicată fără principii etice, la modul deşănţat şi şmenar de indivizi dubioşi, cu intenţia afişată (hai, sictir!) de a nu respecta legea şi cutumele vânătoreşti, sunt excepţii. Fie că e vorba de aşa-zişii „cărnăţari” care-şi împart carnea „pe fibră”, mârâind ca lupii în jurul vânatului, fie că e vorba de „băieţii blazaţi” cu jucăriile lor ultra costisitoare, toţi aceştia nu sunt vânători. Din păcate, legea şi evaluările psihologice de mântuială le permit să devină practicanţi.

Vânătorul adevărat este iubitor al naturii, protector al vânatului, paznic şi îngrijitor al mediului în care acesta trăieşte. „Verzii” extremişti nu se născuseră p