Actul de naştere al protecţiei civile actuale l-a reprezentat Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, semnat de Regele Carol al II-lea, prin care s-a aprobat „Regulamentul apărării pasive contra atacurilor aeriene”, document prin care Apărarea Civilă din România a devenit o armă de sine stătătoare.
Numită şi ARMA VIEŢII, având ca deviză motto-ul ”CU VIAŢA MEA, APĂR VIAŢA”, Protecţia Civilă este o componentă ce cuprinde un complex de măsuri pentru ocrotirea populaţiei şi a bunurilor materiale în caz de război, calamităţi sau catastrofe, asigurând condiţiile necesare salvării acestora.
Conceptul de protecţie civilă a evoluat de la „apărare pasivă” la „apărare locală antiaeriană” în 1952, apoi la „apărare civilă” în 1978 şi la „protecţie civilă” în 1996.
Schimbările produse în societatea românească în perioada 1996-2004 au dus şi la schimbări în domeniul protecţiei civile prin elaborarea Legii nr. 481/2004 ce este în concordanţă cu principiile, scopurile şi obiectivele prevăzute în Strategia Internaţională pentru Prevenirea Catastrofelor, adoptată de Adunarea Generală ONU, precum şi cele stabilite de mecanismele Uniunii Europene în domeniu.
Astăzi, atribuţiile protecţiei civile sunt îndeplinite de către Inspectoratul General şi Inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă şi se referă la:
identificarea riscurilor existente în diferite zone;
informarea şi pregătirea preventivă a populaţiei cu privire la pericolele la care este expusă şi regulile de comportare;
organizarea intervenţiei în situaţii de urgenţă;
alarmarea populaţiei despre iminenţa pericolului;
înlăturarea efectelor negative ale dezastrelor şi asanarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată din timpul conflictelor armate, etc.
De-a lungul anilor, indiferent ce denumire a purtat şi din ce structură a făcut parte, Protecţia