Oamenii practici din PDL ezită să-i aleagă pe „reformiști“? Perfect; vor alege atunci între doi perdanți!
S-au numit pe sine „reformiști“: în România, acest adjectiv servește drept sperietoare politică de prim rang. Alții le-au spus: „intelectuali“ – ceea ce, tot în România, este aproape o insultă.
Încă înainte de a-și anunța depunerea moțiunii pentru șefia PDL (cea de-a treia, după cea a lui Vasile Blaga și cea a Elenei Udrea), a fost anunțat eșecul iminent al acestor reformisto-intelectuali (Monica Macovei, Cristian Preda, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Sever Voinescu și câți vor mai fi). Nu sunt „oameni practici“ – s-a spus de pretutindeni – de parcă conducerea Ministerului Justiției timp de doi ani, cu rezultatele știute, de către d-na Macovei ar fi echivalentă cu scrierea unui comentariu la Hegel. N-au priză la oamenii din partid, fiindcă sunt aroganți sau prea radicali. E sigur că nu vor convinge electoratul. Aroganța, să am pardon, n-am observat-o la ei, ci la ceilalți; cât despre radicalism, oare bălăcirea în mocirla compromisului și a mediocrității cu care s-a complăcut conducerea actuală a partidului nu cere să se apese puțin pe pedala radicalismului? Cum să faci opoziție împotriva monstrului USL de 70% în parlament, dacă nu încerci să compensezi slăbiciunea numerică prin forța vocii, a principiilor, a argumentelor? Și mai ales de ce ar vota electoratul de dreapta cu lipsa de combativitate?
Habar n-am dacă d-l Blaga nu face mai mult fiindcă nu vrea (își menajează relațiile cu puterea) sau nu poate. Dar ce importanță are? Orbirea de a mai cere un mandat de președinte după dezastrul electoral din decembrie îi aparține cu siguranță. E adevărat, la noi orbirea asta e loc comun: așa a făcut și Petre Roman în 2001, și Adrian Năstase în 2005, și Tăriceanu în 2009. În loc să demisioneze imediat după anunț
