Teatrul este singura artã în care avem în faţã oameni vii. Schiller zice „forme vii“, la fel şi filosoful Hegel, şi dramaturgul I. D. Sîrbu. Teatrul ne obligã sã regândim şi legea imanenţei estetice, a aderenţei perfecte dintre valoare şi suportul material, sporindu-i gradul de cu­prindere, complexitate şi generalizare. Conceptul de „su­port material“ trebuie înlocuit cu cel de „materialitate“ cu corelativul lui, obiectualitate. Altfel, nu putem explica schimbãrile materiale şi de distribuţie. Mai mult, individualul în teatru fiind, înaintea elementelor materiale, omul - el presupune un alt şi dialectic proces formulat ca „înstrãinare de sine a subiectului şi reintegrare a lui în su­biect“, pentru ca subiectivitatea acestuia sã obţinã obiectivitate şi sã se ridice la obiectualitate. În alte cuvinte, datoritã prezen­ţei vii a omului pe scenã avem de-a face cu o procesualitate a individualului înainte şi altfel decât în conexiunile ontice ale celorlalte arte. Simplu spus, piatra statuii se încarcã de subiectivitate la atingere de mâna sculptorului, dar actorul, înainte de a se atinge de indicaţia regizorului, vine el însuşi cu o subiectivitate din viaţa cotidianã, subiectivitate ce trebuie negatã şi afirmatã odatã cu intrarea în conexiunile dintre individual, particular şi universal. Foarte târziu s-a surprins şi teoretizat acest proces al pãrţii centrale a individualului din tea­tru, a actorului, dar sub chi­pul paradoxului, de Denis Di­derot, în celebra carte Para­dox despre actor. Şi în celelalte arte, „suport material“, „mate­rialitatea“, vorbeşte creatorului - Brâncuşi asculta materialul - dar aceasta este un mod de a spune metaforic, deşi are relevanţã esteticã. În teatru, prin forma vie, vorbeşte cu adevãrat. De aceea, în estetica particularã a teatrului este loc pentru o alta a actorului, care presupune, ca şi în cazul gene­ral al artei, o trecere de la