Năpasta, ancestrală şi suprarealistă
Tradiţionalişti sau nu, clasici sau avangardişti, spectatorii recentei montări a dramei Năpasta de I.L. Caragiale, de la Teatrul Naţional Bucureşti, livrată nouă de regizorul Radu Afrim, nu pot să nu recunoască valoarea spectacolului. El te prinde, indiferent de condiţionări estetico-filosofice şi mai ales prejudecăţi, fiindcă Afrim e un artist care simte cu intensitate scena şi ne transmite şi nouă impulsurile lui transfiguratoare. Şi dacă aici reuşeşte pe deplin e pentru că, în plus, demersul lui are o coerenţă stilistică de invidiat. Aşadar, am acceptat cu surprindere, dar m-am lăsat convinsă până la capăt că Năpasta poate fi citită şi aşa, psihanalizată prin prisma triunghiului clasic soţ-soţie-amant, dar şi a recontextualizării postmoderne, chiar dacă matricea e ancestrală. Cum combină regizorul cele două viziuni e însă aproape genial. Pe de o parte, lumea mitică românească, trecută prin filtrul stilizărilor care o universalizează (vezi pământul din scenă în care se afundă picioarele goale ale interpreţilor sau măştile uriaşe, muzica disco în care se disting motive folclorice – Luiza Zan, Valentin Luca –, dar mai ales spiritul tragic preexistent de care e îmbibată montarea). Pe de altă parte, e perspectiva suprarealistă motivată de visele şi coşmarurile din care se construieşte cealaltă realitate, paralelă a piesei. Faptul că Anca dobândeşte un statut social nou (e designer) şi acţiunea se petrece în preajma unei parade de modă cu valoare taumaturgică, cum vom vedea în final, nu e nici blasfemiator, nici îndepărtare de la datele textului. Fiindcă, la urma urmelor, arhitecta poate foarte bine în genealogia ei să „vină“ din eroinele populare, din ţărăncile aprige, gen Vitoria Lipan, care-i transmit gustul pentru vendetă şi justiţie pe picior. Poate veni şi din antichitatea europeană (un spect
