Până la 1 martie, Pentagonul şi o bună parte a guvernului american trăiesc sub spectrul sabiei lui Damocles. Perspectiva sechestrului mecanic, aproape contabil, lipsit de o ancorare strategică, asupra bugetului, ar putea pune sub semnul întrebării multe dintre angajamentele globale de apărare colectivă ale SUA.

În ianuarie 2012, Pentagonul îşi anunţa noua strategie de apărare. În acel context s-a discutat şi despre implicaţiile acesteia faţă de Europa. Se punea problema reducerii prezenţei forţelor americane desfăşurate permanent pe continent. În cele din urmă, mediul de securitate nu mai putea fi evaluat prin optica exclusivistă a Războiului Rece. Era nevoie de o ajustare. „Lumea s-a schimbat, ameninţările secolului XXI sunt diferite, necesită noi tehnologii, dar şi noi formule operaţionale. Ideea de ansamblu este că nu mai suntem preocupaţi de o Uniune Sovietică ameninţând să invadeze Pasul Fulda şi de cantităţile masive de trupe de care ai nevoie ca să răspunzi unui potenţial atac“, ne-a spus Janine Davidson, un fost înalt oficial din Pentagon implicat în dezvoltarea strategiei din ianuarie 2012. Dimpotrivă, filosofia descurajării regionale punea acum preţ pe altceva: pe viteză, mobilitate, flexibilitate şi mult mai puţin pe cantitate. De aici accentul pe o prezenţă cât mai suplă însemnând consolidarea capacităţilor navale, aeriene şi antibalistice pe care SUA le-au plusat în ultimul timp în Europa. Pe scurt, vorbim de un tip de amprentă geografică sensibil diferită de cea din timpul Războiului Rece. Între timp, această aparentă dezangajare americană din Atlantic a fost dublată de o rebalansare tactică spre Pacific, făcându-i pe mulţi europeni să se simtă abandonaţi. Generalul Martin Dempsey (şeful Statului Major Interarme) avea să explice raţiunea acestei reorientări folosind o imagine din lumea hockey-ului: „Wayne Gretzky, probabil cel mai bun jucăto