Aparent, nu-i vreo legătură între cele două, dar undeva, pe dedesubt, conexiunea se face, trecând prin mintea şi reflexele electoratului român.
Nu ştiu ce şanse au Monica şi grupul reformiştilor să scuture din letargie PDL la Convenţia Naţională de luna viitoare; dar hai să presupunem că, printr-un viraj al sorţii, ajung în vârful partidului. Întrebarea este: îl va face asta mai electabil pentru un public suficient de larg încât inflexiunea să se simtă ȋn sondaje? Sunt românii gata să audă adevăruri neplăcute despre ei înşişi, cum d-na Macovei nu ezită să spună atunci când le crede, sau rămâne valabilă regula, testată pe numere mari, că ultimul lucru pe care vrea electoratul să-l audă de la politicieni este adevărul, care e o proastă strategie de comunicare politică?
De altfel, tabăra reformistă pare conştientă de nevoia de a face din nou partidul „simpatic“, de unde acum este antipatic, cum bine a punctat d-l Papahagi. Numai că pare să existe o contradicţie între acest deziderat şi modul de a fi auster, inflexibil, ţinând oarecum de cultura publică protestantă, al Monicăi Macovei. Cultură care presupune că vina se asumă acolo unde e, nu se aruncă repede pe vecini, străini sau pe pronia cerească. Nu doar că agenda ei nu ştiu dacă satisface publicul larg, dar mă întreb dacă îl satisface măcar pe cel îngust, cult, upmarket şi teoretic progresist pe care se presupune că l-ar avea deja în buzunar. Mi-e temă că anti-establishmentul nostru pe care mizează reformiştii e tot de tip escapist, adică o formă de bovarism politic occupy, gata pentru un party în stradă, dar nu şi pentru întrebările dificile.
Pentru că adevăratul anti-establishment înseamnă: a) să te baţi pentru idei grele şi care contează, nu cu ţinte lejere la modă; b) să mergi contra consensului chiar în grupul tău, atunci când acest consens e greşit, iar nu cu gaşca la linşaj
