În nemiloasa, incredibila trecere umană a timpului căutăm mai ales performanţa, excelenţa, perfecţiunea, succesul. Chiar dacă ştim că nu putem fi perfecţi în toate, poate în niciun aspect al vieţii mundane. Îi adorăm sau îi contestăm frenetic pe cei „cu bani” (reprezentanţi adică ai unei specii de profesionişti ai perfecţiunii, chiar dacă mulţi dintre ei sunt nişte hoţi dovediţi), pe cei care primesc aplauze (chiar dacă şi-au construit succesul prin impostură) ori pe cei al căror destin pare că se apropie de nemurire (ipocrizia, ca şi prostia, rămâne o constantă a vremurilor). Şi din această perspectivă, rataţii nu interesează pe nimeni. Cei care eşuează, nu pentru că nu ar fi buni profesionişti ori părinţi exemplari, nu constituie obiect de studiu sau de adoraţie. Ciudat, foarte ciudat: în categoria marilor câştigători ai istoriei sunt incluşi şi criminalii, tiranii, trădătorii. Sunt mai de succes ori mai performanţi decât miliardele de anonimi exemplari care au eşuat în uitare.

Pe de altă parte, memoria umanităţii (ne putem închipui că ar exista un asemenea hard care încorporează date esenţiale despre viaţa fiecărui individ care a trăit pe planeta Terra) stochează date mai relevante numai despre cei care au avut, precum google-urile şi facebook-urile, „accesări” mai multe şi mai e-cornute. Ei, da, din această „poziţie”, nu contează destinul, credinţa ori cariera. Poţi să fii cel mai mare ratat, dacă ai „accesări” eşti un tip de succes. Dacă primeşti „like”-uri, te simţi bine, eşti apreciat, succesul şi performanţa îţi sunt garantate. Impostorii, ipocriţii, farsorii, bandiţii fac carieră şi miliarde de „accesări”. Din Fetindia ori din New York ai iluzia (ce iluzie!) nemuririi. Butada despre comunicare, cum că e important să se vorbească despre tine, nu contează cum, „pozitiv” sau „negativ”, pare că a devenit o lege imuabilă a prezentului (continuu).