Mă simt privilegiat. Sunt cu adevărat un norocos, un răsfăţat al sorţii. Păi da. Că e mai bine să fii sărac într-un oraş mare decât înt-un oraş mic, sau într-un cătun în care nici semnalul telefonului mobil nu ajunge, darmite maşina cu pâine. Sau Salvarea. Deci da. Io, ca sărac de oraş mare, am acces la cantina socială, am, prin urmare, o farfurie cu mâncare caldă pe zi. Şi dacă mă-mprietenesc cu doamna de la bucătărie, poate pot să am parte chiar de mai multe farfurii cu mâncare caldă.
Mi-am călcat pe orgoliu şi mi-am făcut abonament la cantina socială. Aici m-am împrietenit cu un fost profesor universitar, actualmente sărac de oraş mare. Soţia lui a murit de ani buni, iar pentru el, singura legătură cu lumea sunt socializările de la cantină. A predat istorie, zice că istoria e singurul leitmotiv al omenirii. Mâncarea de fasole nu seamănă cu ea însăşi în fiecare zi din săptămână. Mi-a vândut un pont: mi-a zis să vin cu lingura de acasă, că nu se ştie ce zace pe lingurile astea de aici, ce gură de nespălat o fi lins-o. Bun pont. Am reţinut. Odată ce am ajuns acasă, mi-am făcut un set de tacâmuri pe care mi l-am pus în borseta mea de firmă, de pe vremea când puteam. Mi-am luat aşa: o lingură, o furculiţă, un cuţit şi o linguriţă, poate ne dă desert, că uneori ne mai dă, depinde dacă mai vine câte cineva să facă o donaţie. De obicei e foarte bine în săptămâna de după Sâmbăta Morţilor, că atunci vin toate enoriaşele fruntaşe din parohie să aducă mâncarea care a rămas de la pomană. Atunci văd şi io o sarma, o pulpă de pui, chiar şi ciuperci gratinate (bine, reci, da’ ce mai contează?) şi chiar dulce (colivă, da’, iar, nu se pune). Uneori am noroc chiar şi de Eugenii sau prăjiturele din alea cu E-uri multe. Delicioase, altfel. Îi duc şi nevesti-mii, că aia alăptează şi-i trebuie mai multe calorii. Ea nu vine. Îi e jenă. Ce să zic! Să-i fie, las’ că mie nu-mi e.
