Asaltul antireligios la care asistăm – de la chestiunea banilor pentru culte la cea recentă privind minorităţile sexuale – are un mare defect pe care nu îl poate ascunde. Este nefiresc, anapoda, în răspăr, artificial. Pe scurt: pervers. Cum aşa?

Ei bine, perversitatea rezidă în caracterul provocator. Locul în care se impune o astfel de agendă falsă este cât se poate de impropriu. Muzeul Ţăranului Român nu celebrează bucolismul, perfecţiunea ipotetică a satului, ci aspiraţia concretă a ţăranului la sfinţenie printr-o adecvare simbolică la cele ale pământului şi ale cerului deopotrivă. A face dintr-un astfel de spaţiu gazdă a mesajului imoral este de aceea pur şi simplu o enormă neruşinare. Ca şi cum ne-am pălmui bunicii.

Că reacţiile celor care se autoproclamă apărători ai valorilor tradiţionale suferă de lipsă de stil, este evident. Nu vreau să îi apăr sau să le justific excesele. Dar nici să trec cu vederea că la o provocare grosolană se răspunde, instinctiv, cu un plus de violenţă verbală. Acesteia îi urmează parada ostentativă a „victimelor“ care îşi arată cu satisfacţie „rănile“. Am reuşit să fim bătuţi! Victorie! Autovictimizarea pe post de martiraj. Încă o dovadă irefutabilă de perversitate.

Modul pervers de a gândi se vede mai ales în invocarea drepturilor omului. Or, acestea sunt interpretate abuziv, blasfemiator. Nu au murit generaţii întregi, convinse de necesitatea instaurării unei etici a spaţiului comun, pentru a promova deviaţiile. Înrădăcinate în solul antropologiei biblice, drepturile omului nu pot servi drept paravan excesului. Altminteri, genul proxim dispare sub povara diferenţelor specifice. Iată de ce, activismul agresiv al grupurilor „îndreptăţite“ reprezintă un atentat la substanţa celei mai importante construcţii a lumii moderne şi a statului de drept.

Să ne înţelegem. Din perspectiva neutră a autorităţii publice, atra