Intrarea Monicăi Macovei şi a echipei acesteia în cursa pentru şefia PDL este pentru partid o veste deopotrivă bună şi proastă. Bună – pentru că, la cum arată PDL în acest moment, doar terapia de şoc ar mai putea servi la ceva, dacă privim lucrurile dincolo de supravieţuirea politică de moment şi le plasăm apoi în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2014 şi a celor parlamentare din 2016.
Proastă – deoarece la congresul din 23 martie democrat-liberalii vor da un test hotărâtor în faţa opiniei publice, în general, şi a electoratului pe care l-au pierdut, în special, un test care va lămuri cât de oneşti sunt când vorbesc de asanarea scenei politice, când acuză actuala putere că îi apără pe corupţi sau când se pronunţă asupra asaltului cotidian al USL la independenţa justiţiei.
Ipoteza că acest examen va fi picat ar trebui să stârnească vii nelinişti în rândul pedeliştilor, pentru că adevărul despre prăbuşirea fulgerătoare a PDL în sondaje are la bază doar în parte uzura produsă de criză şi guvernare.
O pondere considerabilă a avut-o, în schimb, ruptura partidului de clasa de mijloc, de la care senatorii şi deputaţii PDL şi-au cules iniţial voturile, pentru ca pe parcurs să o abandoneze, căci ochiul public devenise incomod pentru planurile lor legate de banul public.
O ruptură care nu mai poate fi cosmetizată şi care a demonstrat că poate aduce un partid mare sub cota pe care o are astăzi PPDD.
Pe de altă parte, chiar dacă logica dezvoltării PDL e strâns legată de o desţelenire temeinică a partidului – printr-un pas definitiv înapoi al vechii garnituri de lideri şi, mai ales, prin închiderea şcolii de gândire pe care aceştia o reprezintă –, mulţi se întreabă ce şanse au oameni ca Monica Macovei sau Cristian Preda să pună mâna pe frâiele PDL şi apoi să reziste.
Ţine deja de rutină ca printre argumentele scepticilor să identifici a
