Faptul că, după 1990, României i s-a rezervat o poziţie în extremitatea periferiei europene ţine nu de geografie, ci de geopolitică. Faptul că societatea româneas­că a contribuit masiv la reuşita propriei sale marginalizări este rezultatul, nu atît al succesului "cozilor de topor", pe care le găseşti mereu, oricînd şi oriunde este nevoie de ele, cît al provincialismului adînc înrădăcinat în mentalităţile acestei ţări. Cu alaiul său de consecinţe nefaste, de la refuzul realităţii, la cultura "prostiei" şi a "neamprostiei", devenite în mai puţin de două decenii "valori sociale" dominante, provincialismul este locomotiva la care ne-am remorcat cu speranţa deşartă că vom poposi în viitor. Viitor va fi, dar cu totul altul decît cel pe care l-am tot visat, ori care ne-a fost înfăţişat de culorile stridente ale discursurilor găunoase ale politicii româneşti şi europene! Un provincialism inculcat cu metodă, de la grădiniţă, pînă la "înaltele academii", întreţinut, ca un bun de mare preţ al "tradiţiilor noas­tre", de mai toate instituţiile importante, fie că se exprimă în spaţiul privat, al familiei, fie în cel public, cultural, educaţional, în cel al credinţelor şi bisericii etc. Mai nou şi deloc întîmplător, un provincialism cultivat cu insistenţă şi răbufniri de autoritarism chiar de instituţiile europene care ar fi trebuit să ne ajute, dimpotrivă, să scăpăm de el! După nici douăzeci de ani de "libertate democratică" nu doar cetăţenii, ci şi "elitele gînditoare" au devenit atît de absorbite de propriul localism, de "ceea ce ni se întîmplă nouă şi numai nouă", în ograda politică tot mai lipsită de lumină şi de orizont în care se învîrt, încît nu mai văd şi nu mai pricep nimic din ceea ce se petrece dincolo de gard, în Europa; spaţiul geo- politic al cărui relief şi dinamică ne determină Istoria, de la ţintele şi liniile generale ale mişcării, pînă la ultimele detalii ale tr