Alpii dolomitici sunt de un alb strălucitor... împrejmuind văile unde s-au stabilit aşezările, de la mici cătune până la oraşe de munte, ei parcă stau de strajă şi veghează asupra liniştii din zonă. Inflexiuni ciudate, jocuri plăcute de lumini şi umbre, de la alb zăpeziu şi până la verde închis sau negru granitic, parcă paleta culorilor de aici nu reflectă altceva decât tăcere şi curgere domoală.

Până şi norii aici sunt de culoarea cerului, inexistenţi sau alburii-deschişi, făcând să transpună lumina unui soare protejat. Aflu că aici, în lumea asta montană, unde fiecare lucru îşi are locul lui bine rânduit, unde casele parcă sunt desene migăloase în peisajul alpin, unde totul parcă este decupaj dintr-o poveste fără sfârşit, este foarte mare rata depresiei şi a sinuciderilor...

Din neputinţa de a trăi sub semnul vieţii dure de munte, cei mai slabi sufleteşte preferă să înfrunte destinul şi să îşi pună capăt zilelor. Trist, îngrijorător de trist. Mai ales în sânul unui peisaj de acest gen, unde parcă totul este tributar unei încetiniri a simţurilor şi unei dozări echilibrate a energiei interioare. De altfel, de când sunt în Italia, cuvântul pe care îl aud de zeci de ori pe zi este paura (frică). Probabil este unul din sentimentele generale ale unei lumi care pe de o parte se confruntă cu o realitate post-industrială, foarte bine dezvoltată şi cu toate şansele de a avea o viaţă lipsită de griji (dar care tocmai din acest motiv suferă de o prea mare dorinţă de altceva şi este mereu în goană), iar pe de altă parte cu o lume săracă, chiar sub limita strictului necesar, unde parcă nici civilizaţia nu poate pătrunde din cauza invaziei de falsuri şi a unei neputinţe alimentate din greu, însă aproape imposibil de scos din starea de amnezie continuă.

Pe de o parte, este lumea nordului, cu greutăţile specifice unei naturi ostile şi reci, dar cu oameni