“Trei omuleţi cu priviri de sticlă, slăbuţi – mai mult piele şi os – îmbrăcaţi doar în pantaloni, urmăriţi atent de un băieţandru cu mişcări agile (singurul care poartă un fel de platoşă de piele uşoară pe piept şi duce pe umăr un arc suplu, din lemn, decorat din loc în loc cu bucăţi de piele de animal, cu tot cu smocuri de păr) îşi pregătesc atent săgeţile din lemn de trestie, rotindu-le vârful într-un amestec negricios, o pastă de culoarea catranului, apoi le îndoaie ferm şi le lasă uşor să se întindă la loc, după care le pun deoparte, ordonat, în ţărână.”

Nu, nu e un fragment dintr-o carte SF – deşi ar putea fi... –, sunt doar câteva rânduri din jurnalul de călătorie al Cameliei Maria Manea, profesoară de limba engleză la Universitatea din Piteşti şi, în timpul liber,... explorator, alpinist, jurnalist şi om de bine. Mi-e greu să-i “lipesc” eticheta de “hoinar”. Pentru ea, călătoriile vin din nevoia de a şti mai mult – despre lume şi despre sine. De când o ştiu, o invidiez pentru disponibilitatea pe care o are de a porni mereu într-o altă călătorie – de la vârfurile înzăpezite ale Caucazului sau Alpilor, până-n Alaska sau Aconcagua – şi tot de atunci o îndemn întruna să-şi transforme notele de călătorie în cărţi. O carte ar putea fi despre triburile din inima Continentului Negru, păstrătoare ale vechilor tradiţii africane...

Tanzania. Populaţia Hadazabe.

“ Orice călătorie în Africa este o aventură. O aventură care presupune riscuri asumate atât în perioada de călătorie, cât şi în timpul căutării şi descoperirii unor tradiţii sau ritualuri la care africanii ţin în mod deosebit şi preferă să le păstreze, uneori, statutul de activităţi tabu. Când am păşit în cătunul Barbeig, după patru ore nesfârşite de hurducăială pe drumuri desfundate, printre tufe nemaivăzute, prin praf şi ierburi aspre, înalte, veştede... am avut senzaţia că... am tre