Daniel Cristea-Enache: Aţi făcut o antologie, comentată, din Lucian Raicu, un mare critic empatic cu care, de asemenea, cititorului îi e greu să nu empatizeze... Să mai rămânem puţin în sfera raportului dintre etic şi estetic; şi în a celui, la fel de complex, dintre responsabilitatea individuală şi contextul socio-politic în care ea se manifestă.
Lucian Raicu a trecut, ca mai toată generaţia lui, printr-o fază realist-socialistă. Parte din constrângere, parte din convingere. I se poate taxa unui intelectual evreu, la câţiva ani după Auschwitz, angajamentul ideologic?
E ceva din aceeaşi categorie cu traiectoria lui Adrian Păunescu (un poet excepţional la debut) în Epoca de Aur? I se poate taxa unui intelectual, în anii ’80, la trei decenii şi mai bine de la instalarea comunismului, angajamentul ceauşist?
Recunosc, întrebările sunt de data aceasta puţin retorice; mi-am cam exprimat în ele punctul de vedere...
Carmen Muşat: Îmi aduc aminte de o afirmaţie a lui Sartre, referitoare la raportul dintre responsabilitatea individuală şi contextul socio-politic: „Nu suntem vinovaţi de ceea ce a făcut istoria din noi, ci de ceea ce am făcut noi cu ceea ce a făcut istoria din noi“. Este, desigur, un mod de a spune că singura responsabilitate pentru faptele noastre ne revine nouă înşine, eului nostru profund, nu contextului istoric. Contextul este doar un prilej de a ne manifesta adevărata esenţă. Am fost înzestraţi cu liber arbitru şi cu raţiune – calităţi pe care mi se pare firesc să le exersăm de-a lungul întregii noastre vieţi, pentru că de ele depinde, în ultimă instanţă, demnitatea umană (pe care nimeni nu ţi-o poate anula, decât tu însuţi, în măsura în care renunţi la raţiune şi la liberul arbitru). Mi se pare o supremă dovadă de laşitate să vorbeşti, cum face cronicarul, despre „bietul om sub vremi“, pentru a formula j
