Cu mai bine de zece ani în urmă, Transilvania Jurnal, o gazetă ce apărea la Braşov, mi-a solicitat un interviu. Gazetarul dorea un pachet de răspunsuri la o categorie de întrebări cu privire la unele ameninţări şi factori de risc cu care se confrunta România, la acea vreme, şi care, din nenorocire, s-au amplificat, astăzi, incredibil de mult.

Sub privirile incapabililor şi inconştienţilor lideri ai neamului, care pretind că-şi iubesc ţara şi o apără cu preţul vieţii, aceasta, în realitate, se înconvoaie sub loviturile de măciucă ale revizionismului maghiar, fenomen renăscut nu pentru că ungurii sunt mai buni ci pentru că noi suntem mai proşti.

La conducerea ministerului apărării, pe atunci, se afla renumitul Victor Babiuc, dacă vi-l mai amintiţi, juristul din Răchiţii botoşanilor, care a folosit, deşi m-am opus aprig, filajul armatei pentru controlul unor oameni politici, dar şi pentru supravegherea unor militari cu funcţii înalte. Afacerile oneroase cu bunurile armatei nu le mai punem la socoteală pentru că sunt atât de cunoscute. Pentru domnia sa, patria şi armata au însemnat lăcomie, afaceri imobiliare şi de alcov.

Comentariile şi răspunsurile mele le-am oferit gazetei cu pricina, în scris, după ce mai întâi acestea au fost văzute de un ins, un fel de cerber în uniformă, având funcţia importantă de şef al cabinetului „strălucitului ministru”. A fost ultima cenzură înaintea publicării interviului. De comun acord cu „don şef de cabinet”, ajuns, între timp, general pe puncte, am strecurat unele nuanţe uşor îngroşate şi acide, cu ţintă directă către vecinii noştri de la vest, neastâmpăraţi şi preocupaţi permanent de harta ţării noastre. În practica unor servicii secrete se poartă moda „scurgerii de informaţii”, la presă, în scopul temperării zelului informativ al adversarului. Ceea ce am şi făcut.

Pe baza răspunsu