Daniel Cristea-Enache: Care era, în opinia dvs., culoarul de onestitate pentru un intelectual român, în timpul socialismului real? Aversiunea faţă de familia domnitoare Ceauşescu transformase acest culoar într-un adevărat front scriitoricesc? E nevoie de o dictatură pentru ca intelectualii români să fie solidari? Este suficient ca societatea să se democratizeze, pentru ca ei să se nege şi să se excludă reciproc?
Mircea Vasilescu: Nu, de dictatură nu e nevoie în niciun caz, eventuala solidaritate a intelectualilor nu e provocată de dictatură: nu mi se pare, la o privire foarte rapidă, că în vremea lui Ceauşescu s-a manifestat vreo „solidaritate a intelectualilor” (cu excepţia cîtorva cazuri precise). Nu mi se pare nici că acum, în democraţie, „se neagă şi se exclud reciproc”. Acestea sînt mai degrabă impresii „dinăuntru”. Ce înseamnă „excludere”? Îmi puteţi da un exemplu de intelectual „exclus”? De la ce?
Slavă Domnului, libertatea „ajunge pentru toată lumea”, nu trebuie dată „cu porţia”. Văd în jurul meu mai degrabă certuri de tot felul, „demascări” şi alte asemenea semne de nervozitate publică, nu „excluderi”. Cele mai multe se bazează pe un discurs emoţional – în cel mai „bun” caz – ori pe dispute vechi şi noi lipsite de consistenţă, dar bîntuite de orgolii şi de interese mărunte. Ori pe dorinţa de autoexprimare: omul, bunăoară, de-un paregzamplu, simte la un moment dat că are ceva de spus naţiunii.
Aşa că scrie la gazetă sau (mai nou) pe blog. Numai că libertatea de exprimare i-a prins pe mulţi nepregătiţi: beneficiază de ea, dar nu se gîndesc la consecinţe, nu ştiu să pună lucrurile în context, n-au cultura comunicării sociale.
Un exemplu: am citit, de douăzeci de ani încoace, un număr enorm de texte ale scriitorilor despre problemele Uniunii Scriitorilor şi ale revistelor sale, în care erau expuse chestiunile breslei – ce se face cu banii
