Comicul Beppe Grillo e surpriza alegerilor din Italia. Un sfert dintre alegătorii din Peninsulă au mers pe mâna lui. Înaintea sa, alţii au ilustrat acelaşi fenomen. E vorba, în fond, despre contestarea partidelor în forma lor actuală. Câteva cazuri ne pot ajuta să înţelegem fenomenul. Actorul Jón Gnarr e primarul capitalei islandeze Reykjavik. A intrat în politică în noiembrie 2009, când a fondat mişcarea Besti flokkurinn, nume care înseamnă în traducere: Cel mai Bun Partid. Şapte luni mai târziu, a câştigat primăria unui oraş care concentrează două treimi din populaţia insulei. L-au ajutat melodia Simply, the best a Tinei Turner, ca şi o serie de propuneri inedite, care evocau în mod ironic mesajele partidelor tradiţionale: Gnarr a promis, de pildă, acces liber şi prosoape gratis la piscină. Între propunerile sale se afla însă şi stoparea corupţiei şi mai multă transparenţă, într-o ţară care are deja o bună reputaţie în acest domeniu. Azi, mişcarea lui Gnarr s-a transformat într-un partid care se cheamăBjört framtíð, adică Viitorul luminos. La alegerile care vor avea loc în aprilie, Gnarr s-ar putea dovedi factorul decisiv în coagularea unei majorităţi. În Cehia, la alegerile prezidenţiale de acum câteva săptămâni, a intrat în cursă Vladimir Franz. Compozitor de operă şi profesor de performing arts, tatuat din cap până în picioare şi cunoscut sub pseudonimul Avatar, Franz a atras atenţia cu o campanie bazată exclusiv pe voluntari şi în care a refuzat să folosească postere. Temele intervenţiilor sale au fost educaţia şi nevoia unor standarde morale, energii alternative şi drepturile omului. A declarat că a ezitat să meargă la dezbaterea finală, deoarece în acelaşi timp era programată repetiţia ultimei sale opere. Nu a reuşit să intre în turul al doilea, dar a adunat de două ori mai multe voturi decât colega mea din Parlamentul European, Zuzana Roithova, care a fost s