Am greşit. Extrem şi de neiertat. Am scris săptămâna trecută despre retragerea Papei şi despre demisia Sa. Un exemplu şi un destin care confirmă teoria „pragurilor”. Toţi oamenii cad, renunţă, dacă ating un anumit prag; toţi oamenii devin răi, laşi, trădători, dacă vor întâlni anumite circumstanţe şi toate crezurile, sentimentele şi idealurile noastre trec, se uită, la un anumit moment dat. Ştiu de mult că linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu e trasată nici între oameni, nici între ţări, teritorii sau perioade de timp. Ci e un firişor extrem de subţire din noi. Că nimeni nu e bun fără a fi fost rău, nimeni nu e curajos dacă nu ştie ce e frica şi nimeni nu e tare dacă nu a avut de învins nicio slăbiciune.

Dar am refuzat întotdeauna să cred că singura diferenţă dintre un om bun şi unul rău, dintre unul curajos şi unul laş, dintre unul tare şi unul slab e dată de „circumstanţele” pe care primul încă nu le-a întâlnit. De aceea, mărturisesc că am avut/am perioade în care caut cu disperare oameni care să-mi infirme „teoria pragurilor”. Oameni care, deşi au întâlnit toate circumstanţele care îi puteau face răi, laşi, trădători, deznădăjduiţi, slabi şi care îşi puteau argumenta logic „căderea”, pe care nimeni nu i-ar fi învinuit că nu au rezistat şi, care, totuşi au mers mai departe.

Am întâlnit puţini. Extrem de puţini. Serafim Man, arhimandritul de la Rohia a fost unul dintre ei. Ar fi putut să renunţe la monahism de nenumărate ori: când a fost alungat de decretul comunist din mănăstire, când s-a îmbolnăvit de cancer, când era slăbit, hăituit şi terorizat. N-a făcut-o. Şi-a urmat crezul şi drumul până la capăt, fără să plângă sau să se plângă. Ar fi putut să se „acrească” din cauza suferinţelor fizice şi să se răzvrătească, întrebând: „De ce mi-ai dat mie Doamne atâta suferinţă, când n-am greşit cu nimic?”. N-a făcut-o. A rămas zâm