Poate că spiritul lui Lucian Blaga a su­pra­vieţuit cel mai durabil prin fiica sa, cea care – după mai mulţi ani de aşteptare şi ezitare – i-a editat în integralitate opera, cu o tenacitate mai rar în­tâlnită la alţi urmaşi ai ma­rilor scriitori români.

Această întreprindere (edi­torială şi spirituală) a pre­supus şi sacrificii în plan personal – de exemplu, ră­mânerea într-o ţară co­mu­nistă, cu riscul de a fi vic­ti­ma urmăririi informative a Securităţii (în calitate atât de urmaş al lui Blaga, cât şi de soţie a unui marxist disident precum Tudor Bugnariu). Salvarea creaţiei pă­rin­telui său a însemnat respingerea ofertelor de a se stabili în străinătate; pentru Dorli Blaga, „îmbierea mefistofelică“ de a ră­mâne în Occident ar fi echivalat cu un fel de trădare a tatălui (p. 10). Fiica scri­i­to­rului alege responsabilitatea uriaşă de a fi legatarul testamentar în cazul creaţiei li­terare şi filosofice a lui Lucian Blaga. La în­ceputul anilor 1950, acesta din urmă îi de­clarase fiicei imperativ-premonitoriu: „ca­riera ta peste doi-trei ani va fi una sin­gură – să administrezi bine toată pro­prietatea mea filosofică, literară, tea­tra­lă“ (p. 44).

Dar în acea epocă a-l avea părinte pe Lu­cian Blaga era o „vină“ ideologică. Tânăra studentă la Fizică – la Universitatea „Vic­tor Babeş“ din Cluj – a fost supusă unui ex­periment de pedagogie infernală. Cum cursurile despre bazele marxism-le­ni­nis­mului erau predate şi studenţilor de la ştiinţe exacte, Dorli Blaga este nevoită să asiste în 1950 la stigmatizarea dramatică a propriului tată. „Profesorul“ de filosofie marxist-leninistă trimis de la Bucureşti să întărească vigilenţa ideologică a stu­den­ţilor clujeni declarase de la catedră pe un ton vehement că, prin filosofia lui, Lucian Blaga poate fi pus în rândul „criminalilor de război“ (p. 36). Episodul dă seamă şi despre gradul ridicat de îndoctrinar