Week-end-ul trecut am asistat la două episoade importante ale tumultuoasei noastre vieţi politice. Pe de o parte democrat-liberalii au „anticipat” congresul de peste o lună, prin ceea ce se poate considera un mini-congres, iar statutar poartă numele de Consiliul Naţional de Coordonare.
Dincolo, la PNL, am asistat la Congresul însăşi, unde – cel puţin teoretic, dacă situaţia politică nu o va cere – liberalii şi-au ales conducerea pentru următorii patru ani. Sau doi, după cum însuşi El Lider
Maximo a spus: în 2014 se va retrage din fruntea PNL, fie ca să meargă la Cotroceni, fie prin asumarea înfrângerii.
Două întruniri diametral opuse, din mai toate punctele de vedere.
Democrat-liberalii sunt cu armele pe masă, se aruncă vorbe grele, reproşuri, fiecare ţine cu dinţii, cu unghiile, cu ce-apucă, de fărâma de putere pe care o mai deţine, fie în administraţia locală, fie la Bucureşti, fie la Bruxelles. Primari, parlamentari sau personalităţi interne care numai ce-au pierdut alegerile, fiecare doreşte să se regăsească în structura de conducere. Şi, cum nu e loc pentru toţi, e firesc să apară această dispută, uneori chiar personală, în care se ajunge foarte uşor de la dezbaterea de opinii până la aluzii, reproşuri, apostrofări sau jigniri.
Liberalii s-au încolonat cuminţi, au primit lista de la Crin şi, într-o proporţie covârşitoare, au votat aşa cum… trebuie. Chiar şi simpaticii disidenţi, vreo 40 la număr, în frunte cu Tăriceanu şi Orban, au lăsat-o mai moale, oprindu-şi tirul la limita aluziilor şi reproşurilor. Culmea, această disidenţă chiar i-a convenit lui Crin Antonescu, fostul şi viitorul preşedinte al PNL dovedind astfel tuturor – măcar de faţadă – existenţa democraţiei în partid. O democraţie controlată până la sânge, ca să nu se propage, dar totuşi democraţie.
Un observator imparţial, dar neobişnuit cu avatarurile politi
