Încă de la prima apariţie scenică, Mariana Anghel a interpretat doar cântece culese de ea de la bătrânii satelor hunedorene, constrindu-şi astfel un repertoriu propriu, aparte şi care nu a putut trece neobservat în peisajul folcloric românesc. Ea şi-a pus amprenta definitiv asupra a tot ceea ce înseamnă spiritul Ardealului, care se simte bine, ca într-o casă încăpătoare, curată şi bine îngrijită, în cântecele Marianei Anghel.

Doina a fost felul românului de a tăcea, căci „noi tăcem când spunem ce ne doare”... Lacrima s-a mutat în şiroaie de apă şi s-a făcut cântec. Mureşul şi Oltul, Crişurile, Someşurile şi Târnavele toate, Dunărea şi Marea cea Mare – sunt lacrimile unui popor ce a stat destulă vreme orfan; lacrimi de dor şi jale, nedreptăţi sau speranţe, dragoste şi suferinţă, lacrimi ce poartă întreaga corolă de miracole româneşti.

Temperament pasionat, luminos ca o dimineaţă de vară, plămădit în pumnul Ardealului, având în ochi picăturile de lumină ale unei forţe creatoare de excepţie, peste măsură, artista Mariana Anghel este unul din puţinii oameni binecuvântaţi de Cel de Sus cu mult har, pe care îl împarte cu noi toţi. Şi împarte acest har de peste trei decenii prin glasul său inconfundabil, plin de sonorităţi de clopot, pios ca o rugăciune sau tunător ca o răzvrătire. Mariana Anghel încă de la vârsta de 16 ani s-a răstignit pe cântec şi cu cântecul pre veşnicie a călcat, pentru satul ei, pentru ţara ei, pentru oamenii ei. Pentru românii ei. Suflare de duh îi dă cântecului popular strămoşesc şi cu inima ei îl încălzeşte, iar cuvintele rup zăgazuri de timp şi desfac hotare de spaţii geografice, în timp ce Ochiul Cerului plânge, iar făptura exultă: cântă Mariana, iar cântecul ei vorbeşte simplu, parcă prin propriile noastre cuvinte, de parcă noi am cânta, căci vocea ei are acea rară calitate de a se impune, ca şi cum ar fi vocea noastră interioară, o vo