Cînd noi facem migrenă la București,

cineva își freacă palmele la New York, fiindcă 70% din prețul pastilei de Advil pe care o înghițim ajunge în buzunarul unui producător american de medicamente. 30% din toate medicamentele importate în România sînt exportate de companii americane, care au încasări anuale de aproape un miliard de euro. Afacerea cu bacterii și viruși românești duduie. Alină suferințe, salvează vieți, ajută la slăbit, îmbunătățește performanțele sexuale, în fine, face tot posibilul ca producătorul american de pe Coasta de Est, alb, anglo-saxon și protestant, să nu simtă, la slujba de duminică, povara banilor făcuți în colonii.

Pe teritoriul României sînt disponibile leacuri americane produse de Pfizer, Abbott, Amgen, Merck, Johnson & Johnson, Eli Lilly, Bristol Meyers Squibb și alți cîțiva titani mai mici. Aproape toți au sediul central în New York, New Jersey, adică la cîteva restaurante depărtare de birourile FMI. Așa s-a strecurat pe lista scurtă a Fondului problema arieratelor din sănătatea românească. Între homar și cafea, sau poate între comision și solidaritate, lobby-ul producătorilor americani a făcut presiuni pe agenda lui De Vrijer cel puțin egale cu cele făcute de șampanie pe vezica lui. Așa că, la negocierile cu Guvernul Ponta, FMI a cerut răspicat plata producătorilor de medicamente.

Luați însă cu suspendarea, cu referendumul,

cu alegerile parlamentare și cu împărțirea puterii, noii stăpîni ai țării au uitat de directiva europeană privind combaterea întîrzierii la plată în tranzacțiile comerciale. Potrivit ei, începînd cu 16 martie 2013, toate facturile emise pe teritoriul UE, deci și în România, trebuie plătite în 30 de zile sau, în cazuri excepționale, în 60. Altfel, creditorii sînt invitați să aplice penalități de peste 8%, adăugate dobînzii Băncii Naționale, care e de peste 5%. Ei bine, FMI a ales aceast