Din perspectiva multiculturalismului proiectul Europei politice are consecinte pozitive. Aceasta cu atat mai mult cu cat statele-natiune nascute la Versailles, potrivit principiului nationalitatilor, pe ruinele Imperiului Habsburgic si ale Reichului german, au evoluat in timp de la stadiul de state etnice la cel de state civice si multiculturale. Federalizarea lor voluntara va permite refacerea tesutului multicultural distrus la finele primului razboi mondial, (re)unificarea natiunilor culturale fara modificarea dar prin spiritualizarea frontierelor politice ale natiunilor civice, si incetarea contradictiei intre autonomia culturala si cea teritoriala in interiorul unei democratii transnationale in care nu va mai exista majoritate ci numai minoritati nationale.
Cu mult mai dificila va fi reconcilierea diferitelor conceptii privind organizarea societatii – liberala si egalitara, autoritara si inegalitara, liberala si inegalitara, respectiv autoritara si egalitara. Nu este, poate, lipsit de interes a nota ca cea din urma caracterizeaza majoritatea noilor membri ai UE desprinsi din fostul bloc sovietic; fapt care explica dificultatea aparenta a integrarii lor si socul cultural pe care intrarea lor in uniune l-a produs. (Un soc pe care Occidentul european incearca sa il trateze prin pseudo-terapia narcisismului si egocentrismului).
Euroscepticii sustin ca aceste abordari conceptuale traditionale, fiind de esenta identitatii natiunilor si, totodata, fundamental opuse, nu pot fi depasite si nici nu se pot acomoda intre ele. Asa pare a fi. Din perspectiva unei constructii democratice problema se reduce, insa, la felul in care europenii de origini nationale diferite se raporteaza unul la celalalt, atat in cadrul natiunii de origine cat si in afara ei, in contextul natiunii cosmopolite europene. Pornind de aici se poate ajunge, atat prin dialog in spatiul publi
