Cele două tabere politice care se confruntă, însoţite fiind de corurile mediatice, au puncte de vedere diametral opuse referitor la ceea ce se întâmplă în CSM. Unii spun că e rău, alţii că e bine. Şi oricât de antagonice ar fi luările de poziţie, ele pleacă, totuşi, de la un numitor comun. Şi anume că Justiţia trebuie să fie independentă. Ce ar fi ca, de la acest numitor comun, să începem să construim? Şi să nu folosim numitorul comun pentru a ne bate unii cu alţii pe ruinele fumegânde ale Justiţiei româneşti.
Un fapt nu este de nimeni contestat. Şi anume că, aşa cum, de altfel, prevăd normele democratice ale unui stat modern, cum scrie negru pe alb şi în Constituţia de azi şi cum va scrie şi în Constituţia de mâine, Justiţia este o putere independentă a statului. Una dintre cele trei. Faptul că cele trei puteri, care trebuie să-şi manifeste independenţa nu numai teoretic, ci şi practic, se şi controlează reciproc este o subtilitate care, pentru a nu complica lucrurile, nici nu ar trebui introdusă în acest demers editorial. Pâna aici, ne înţelegem, să spunem, toţi. Şi băsiştii, şi anti-băsiştii. Unde apare, însă, schisma?
Băsiştii spun că, sub regimul care, deşi scârţâie din toate încheieturile, încă mai rezistă, puterile statului au fost independente. Deziderat asupra căruia, ca un bun părinte, preşedintele a vegheat. Noi, ceilalţi, care nu suntem băsişti, afirmăm contrariul. Şi anume că puterile nu au fost independente. Că nu a fost respectată regula numărul unu a democraţiei. Ca puterea legislativă, adică Parlamentul, s-a aflat la remorca puterii executive. La remorca Guvernului. Că o parte a puterii executive, care este instituţia prezidenţială, s-a substituit, de multe ori, Guvernului, astfel încât s-a întâmplat, pe vremea majorităţii PDL, ca Legislativul să se afle nici măcar la remorca Executivului, ci direct la remorca celui căruia
