Îl citam în editorialul precedent pe economistul şef al BNR, Valentin Lazea, care spunea că, în România, unde peste 90% din finanţare se realizează prin piaţa bancară, nişte dobânzi real-negative (mai mici decât inflaţia) nu ar face decât să încurajeze investitorii să caute alternative speculative cu un grad înalt de risc, generatoare de „bule”. Întrebarea este însă care sunt alternativele riscante. Din câte se observă, după ce dobânzile depozitelor bancare s-au redus sub rata inflaţiei, tot mai mulţi analişti recomandă fondurile mutuale, spunând că oferă randamente real-pozitive.

Principala problemă a fondurilor de investiţii este însă că ele au dat în trecut nişte randamente, ce se constituie într-un exponent vizual puternic în prezent, dar nimic nu garantează că ele vor putea fi menţinute pe viitor. Pe când instrumentele cu venit fix oferă un câştig cert, stipulat într-un contract. Cu alte cuvinte, la un fond mutual se vede că în trecut (în ultimele şase luni, să zicem) randamentul anualizat a fost de 6%, şi pe seama performanţei anterioare se încearcă să se câştige noi clienţi. La bancă, dobânda de 5% oferită în viitor este indubitabilă, nu comportă niciun risc. Pentru ca viitorul să fie „luminos” şi fondurile de investiţii să-şi permită să ofere randamente mai mari trebuie ca economiile statelor să aibă perspective de creştere. Dacă nu apare niciun reviriment economic atunci sunt de preferat instrumentele cu venit fix, precum depozitele. Instrumente care, e drept, poartă dobânzi real-negative, însă pierderea se poate dovedi a fi de dimensiuni mai reduse, pe viitor.

Nu poate fi negat însă faptul că pe un astfel de trend economic, care justifică investiţiile în instrumente cu venit fix, apare un efect pervers. Deşi statul şi companiile se finanţează la preţ din ce în ce mai mic, economia tot n-o ia din loc. Acest lucru nu are cum să se întâm