Recunosc că mă simt zdrobit de anvergura personalităţilor din jurul meu şi trebuie să încep cu un autodenunţ: neavînd competenţe istorice, antropologice, filologice, filozofice sau sociologice, n-am căderea să vorbesc despre „altfelitatea“ românească din perspective ştiinţifice. Ca simplu avocat am însă şansa să pledez pentru o cauză, iar această cauză mi-am zis că nu este istoria triumfalistă, proslăvită în manualele şi versurile patriotarde ale copilăriei noastre, dar nici aşa-numitul excepţionalism pe dos al poporului român despre care vorbea Cristian Ghinea. Cauza ar putea purta numele de „autoportret original al românilor“. Pentru că, dacă România este specială, eu cred că originalitatea României stă taman în autoportretul românilor înşişi. Habar n-am dacă acest autoportret din 1500 sau 1800 seamănă leit cu autoportretul contemporanilor noştri, dar pentru că acesta s-a desenat sub ochii mei după 1989, permiteţi-mi să zăbovesc asupra acestui subiect inspirat de cartea dlui profesor Boia. De asemenea, aş dori să mă opresc asupra cîtorva leit-motive care încapsulează tuşele care construiesc acest autoportret, tuşe specifice cîtorva etape postrevoluţionare.
DE ACELASI AUTOR Un fabulos titlu de poveste - 6 aprilie 2013 Nedrept constituţional Un popă peste o damă şi doi aşi peste o lume România (mai)daneză Nu pot să nu încep, într-o ordine cronologică şi logică, vorbind despre fundalul autoportretului românilor. I-aş spune „tricolorul găurit din decembrie 89“, expresia unei speranţe sincere în mai bine a românilor, o speranţă întemeiată şi pe un strigăt foarte triumfalist: „Fraţilor, am învins“, dar şi pe o nu mai puţin celebră recomandare, plină de înţelesuri şi subînţelesuri: „Mircea, fă-te că lucrezi.“ După decembrie ’89, pe acest fundal al autoportretului românilor, a apărut un curcubeu de culori confuze, care se pretau unui popor marcat de tranziţie ş
