„Ne-a trecut glonţul pe lângă ureche“, spunea, zilele trecute, premierul, referindu-se la aşa-zisa implicare a României în scandalul cărnii de cal din lasagna europenilor civilizaţi. Nu am fost implicaţi, dar lumea occidentală s-a grăbit să ne arate cu degetul – ipoteza că facem comerţ cu carne de cal era mai mult decât plauzibilă. S-a vorbit despre căruţele trase de cai pe drumurile naţionale, despre caii sălbatici din Delta Dunării, despre agricultura de subzistenţă. Glumele la adresa noastră nu s-au oprit nici după ce ancheta oficială a stabilit că reţelele de trafic al cărnii de cal le aparţin lor, cetăţenilor civilizaţi, din lumea bună. Chiar şi realizatorii celebrei emisiuni Top Gear ne-au luat peste picior, într-o emisiune în care vorbeau despre Dacia Sandero. Dar nu despre faptul că am fost din nou trataţi precum cei din urmă barbari vreau să vorbesc aici. Ci despre cal, prieten bun al omului, superb animal ce refuză să bea apă dintr-o găleată murdară. Omenirea datorează mult acestui animal. Fără cal, pământurile ar fi rămas mii de ani mult mai puţin muncite, distanţele ar fi fost mult mai lungi şi mai greu de străbătut, cucerirea lumii ar fi fost mult mai târzie. Deplasările la mii de kilometri ale cavaleriei lui Gingis Han (1162–1227), din îndepărtata Asie până în Europa, sau cucerirea Americii de către armata lui Hernán Co Publicitate rtés (1485–1547) nu ar fi putut să aibă loc fără elementul esenţial: calul. Belerofon a ucis Himera doar după ce l-a îmblânzit pe Pegas şi a plecat la luptă călare pe acest cal înaripat, fiu al lui Poseidon şi al Medusei. Zeus a luat calul în grajdurile sale din Olimp, încredinţându-l lui Eos, zeiţa dimineţii. La moartea sa, Pegas a devenit o constelaţie pe cer. Bucefal îl duce pe Alexandru cel Mare până în îndepărtata Indie şi înapoi în Babilon, rezistând la efort, lupte şi privaţiuni. Richard al III-lea (1452