Văzut dinăuntru, Cenaclul Falcăra arată cu totul altfel decât știu milioanele de spectatori

Primim la redacţie de la domnul Silviu: „Eram în prima clasă de liceu când am auzit vorbindu-se despre Cenaclul Flacăra. Întâmplarea a făcut să aflu despre unul dintre primele spectacole şi am reuşit să prind un bilet la Teatrul Naţional, Sala Amfiteatru. Eram familiarizat cu locul, dat fiind faptul că încă nu se inventaseră Bamboo sau Fratelli şi eram nevoiţi să ne «pierdem» serile mergând la Nottara, Bulandra sau Naţional. Nu am să uit niciodată seara aceea de toamnă când am ascultat, am trăit şi am cântat ca vrăjit, împreună cu Mircea Vintilă, povestea tristă a mielului din cântecul său. Nu ştiu de ce, e singura amintire pe care o am de atunci, alături de faptul că ploaia de afară nu a reuşit să mă trezească din visare pe drumul spre casă”.

Aşa cum alţi tineri de vârsta lui îşi doresc să devină doctori sau aviatori, domnul Silviu spune că tot atunci s-a hotărât să ajungă şi el pe scenă. A luat lecţii de chitară, a încropit o trupă, şi a devenit, în scurt timp, vedeta liceului. Plete, costum la comandă din tergal, matricola facultativă, prinsă în capse.

Fără nepotisme

„Atunci când am crezut că a sosit clipa m-am prezentat la redacţia Flacăra. După trei zile de aşteptare am ajuns în biroul lui Păunescu. «Cine v-a trimis? », a tunat de la înălţimea fotoliului său. „Nimeni, am venit de capul nostru.” „E bine, daţi-i drumul”. După 10 minute în care au intrat o mie de persoane, a corectat un milion de pagini şi a dat o sută de telefoane, am ieşit din «audiţie» cu verdictul «Debutaţi sâmbătă la Polivalentă!». Ferchezuiţi la patru ace, ne-am prezentat înaintea prânzului în culise. Victor Socaciu zdrăngănea o chitară, încercând să o acordeze şi ne apostrofa la fiecare sunet pe care îl scoteam. Am avut noroc cu maestrul Tudor Gheorghe, care ne-a lasat să repetăm