Unul dintre cei mai apropiaţi prieteni, un om care, începând din vara anului 1990, mi-a fost ca un frate, îmi scria zilele trecute întrebându-mă de ce mai pierd vremea cu aceste orori, de ce nu-mi văd doar de viaţa mea academică şi de familie aici la Washington.

Iată ce i-am răspuns: „Nu ne pierdem vremea, este un război cultural, cu falii valorice imense. Noi poate suntem „neo-interbelici”, dar ca lovinescieni. Ei sunt ca urmaşii lui „Sfarmă Piatră”. Sigur, eu am marea şansă să fiu aici, să nu le văd figurile schimonosite de cea mai neagră ură. La televizor văd „Downton Abbey”, nu am parte de mercenarii lui Felix. Nu mă confrunt direct cu noul Chişinevschi de la ICR. Dar înţeleg perfect greaţa irepresibilă care te şi vă cuprinde. Ce să le spui acestor personaje? Că sunt nişte marginali irelevanţi şi, de atâtea ori, nişte iremediabil rataţi? Că se comportă ca oameni ai subteranei? Mă rog. o spui o dată, dar de câte ori poţi să o repeţi?” Am greşit rezistând? Nu cred. Am greşit sperând? Nu cred. Niciodată nu mi s-au părut mai actuale versurile lui Tennyson: „Vlăguit de timp şi soartă, dar puternic în voinţă/ Să te străduieşti, sa cauţi, să găseşti şi să nu cedezi”.

Am scris aici despre ce-a însemnat şi ce continuă să însemne „Europa Liberă” în viaţa mea. De fapt, în viaţa a milioane de oameni care au ascultat acel „ziar vorbit al romanilor de pretutindeni”. Azi se poartă cinismul, mulţi se prefac că n-au auzit de emisiunile radiourilor occidentale. Dar atunci, acestea erau oxigenul fără de care ne-am fi sufocat în oceanul minciunilor oficiale. Acestea au stabilit un standard al acurateţei, onestităţii şi rigorii. Ele rosteau adevărul despre un sistem totalitar întemeiat pe duplicitate, suspiciune, amnezie si manipulare. Emisiunile de la „Europa Liberă” şi „Vocea Americii” au fost pentru populaţie adevărate ferestre către universul şi valorile societăţilor d