Oltchim este cu siguranță o mare întreprindere dar, mai mult de atât, este o adevărată obsesie națională. Nu este, din păcate, și o mândrie națională. Mass-media, mediul public și chiar multe discuții private au fost acaparate în ultimul an de dezbateri furtunoase – dar destul de sterile – cu privire la viitorul acestei mari companii care trebuie să fie – nu-i așa ? – luminos, că doar este o mare companie de stat. Oltchim este pe toate buzele, a făcut obiectul disputelor electorale și chiar al unei încercări eșuate de privatizare cu accente de melodramă și pare să concentreze la maxim, încă, energiile și gândurile decidenților și analiștilor. Până când și de ce oare ?
Nu aș fi ridicat această întrebare dacă nu vedeam cum în grupul larg al comentatorilor pe acest subiect nu intră și o publicație economică serioasă și respectabilă cum este Ziarul Financiar printr-un editorial semnat de dl. Sorin Pâslaru.
Astfel, în numărul de astăzi, 26 februarie 2013, al publicației, dl.Pâslaru preia și dezvoltă ideile dlui Petru Ianc, fost director în Ministerul Economiei (între noi fie vorba, unul dintre cei care ar fi trebuit să ghideze, în trecut, compania de stat Oltchim spre prosperitate), idei aparent ”revoluționare”, menite să rezolve aproape miraculos frământata soartă a combinatului vâlcean.
Zice domnul Ianc că Oltchim este, de fapt, o companie europeană și, ca atare, ar trebui, nici mai mult nici mai puțin, să fie luată în grijă directă de către însăși onorabila Uniune Europeană. Uniunea ar trebui ”să sprijine companii cheie de a căror menţinere pe piaţă depinde dezvoltarea economică a UE.” prin intermediul unui ”Fond de Redresare industrială” (?!!), similar Fondului European pentru Stabilitate, care se raportează la sistemul bancar. Pentru a nu persista în eroare, așa cum se întâmplă în articol, precizez că actualul Mecanism European de Stabilitate (
