Am semnalat în ediţia de ieri a cotidianului nostru apariţia unei consistente selecţii din aforismele scriitorului petroşenean Valeriu Butulescu, tipărite de Editura „Boskovic”, la Split în Croaţia. Traducerea în croată este semnată de Goran Mrakic şi Mladen Vukovic, ultimul semnând şi o consistentă prefaţă pe care o reproducem în această ediţie ZVJ.

Dacă tot nu suntem în stare (sau nu putem fi, orbiţi fiind de obtuzitatea noastră politică) să construim podul cel mare de la Peljes, atunci să ne permitem să ridicăm măcar o punte a culturii, care va uni prin intermediul unei cărţi, în această eră a recesiunii, două ţări sărăcite ale Uniunii Europene. De fapt, ni s-a promis că la anul (pe 1 ianuarie 2013), Croaţia şi România vor fi colege de bancă în UE. Aceste două ţări, confruntate cu un trecut asemănător, ambele aflându-se pentru o jumătate de secol sub dictaturi comuniste (de fapt, „socialismul cu faţă umană“ de la noi a lichidat „doar“ 90 de emigranţi politici, alte zeci de mii de patrioţi înfundând puşcăriile), sunt legate şi de marele fluviu european, care este Dunărea.

România şi Croaţia se aseamănă şi prin două idiomuri lingvistice: istroromâna din Istria, o limbă adusă de valahi, îşi trăieşte acum ultimele clipe, în timp ce în România limba croată este vorbită de doar câteva mii se oameni. De România ne leagă cursul lung al Dunării, dar şi urmaşii croaţilor, care în trecut nu au emigrat doar spre vest, ci şi spre est, astfel că în regiunea Banat există trei categorii de croaţi – caraşovenii, şocţii şi turopoliezii.

După unele estimări, numărul lor se ridică undeva pe la zece mii, iar în ultimii zece ani biserica catolică din Caraşova (judeţul Caraş-Severin) colaborează cu biserica sv. Lovre din localitatea Zmijevci (din zona Imotski, de unde mă trag şi eu).

Noi, cei din Croaţia, nu îi uităm pe autorii care scriu în limba maternă