După foarte mulţi ani de absenţă din repertoriu, Don Giovanni de Mozart a revenit, printr-o nouă producţie, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, urmărită şi (uneori) aplaudată de o sală arhiplină, ca la orice premieră cu invitaţi de marcă (şi) din lumea muzicală, aşa încât reacţiile au fost extrem de nuanţate. Dacă, prin montarea anterioară, din anii ’90, Alexandru Darie îşi propusese să revoluţioneze maniera de abordare a genului, dar... nu a reuşit, de această dată am încercat să înţeleg ce şi-a propus regizoarea Anda Tăbăcaru-Hogea ca noutate de exprimare şi... încă mai „caut“. Anul trecut, lucrând cu studenţii de la UNMB, la clasa de operă, a prezentat, la ONB, dificila partitură mozartiană, păstrând acum câteva repere din acea „viziune“, precum scaunul-cuier pe care Leporello îl plimbă ca şi cum ar lua peste tot „garderoba“ lui Don Giovanni, „utilaj“ care face însă mult zgomot (de ce?!) şi în timp ce se cântă. Un alt element regăsit în actuala montare este ideea etalării bustului tânărului cuceritor (şi) prin schimbarea unor cămăşi (albă, neagră, roşie), cu sau fără motivaţie. Dacă atunci scena era goală, acum au apărut module care îşi modifică poziţia de la un tablou la altul, dar personajele intră şi ies prin perete, căci uşile sunt înlocuite cu deschiderea unor pânze, deşi marginile acelui decor sunt alăturate. S-au adăugat proiecţii sufocante şi foarte ilustrative (ca pentru copiii de grădiniţă), pentru că, dacă Donna Anna se referă la uciderea Comandorului, se profilează imagini „însângerate“; când Leporello cântă celebra arie, povestind despre miile de femei cucerite de Don Giovanni, pe fundal apar proiectate poze de epocă ale unor tinere destul de dezbrăcate; în timpul ariei ultime a Donnei Elvira, jocul de umbre imense alătură un cuplu şi o floare mângâiată... repetitiv; aria Donnei Anna este însoţită de petale de flori – evident, roşii – car