Timp de milenii “bune”, în anii în care nãvãlitorii din stepele asiatice încã nu apãruserã pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, spatiul în care a fost edificatã Dacia, minuscul astãzi, a fost Centrul Suprem al Hiperboreeii si al lumii.
Aici a apãrut si Mãrtisorul care, astãzi, se mai regãseste doar la români si la populatiile românesti aflate de jur-împrejurul României mici de astãzi. În urma sãpãturilor arheologice efectuate pe teritoriul a ceea ce a mai rãmas din vechea Dacie, precum si pe cel al al Ungariei, Bulgariei, Serbiei, Ucrainei, Rusiei, Croatiei, Slovaciei sau Poloniei au fost gãsite mãrtisoare cu o vechime mai mare de 8.000 de ani. Acestea se prezentau sub forma unor mici pietre de râu, vopsite în alb si rosu, care erau purtate la gât. Aceste douã culori au rãmas, de-a lungul mileniilor, un simbol al sexelor, ele fiind regãsite în snurul mãrtisorului sau al bradului de nuntã.
Mãrtisoarele, anterioare crestinismului
Anul Nou, la geto-daci, începea pe data de 1 martie, luna martie fiind, la toate popoarele latine, prima lunã a anului. Cu ocazia primei zile a lunii martie, mãrtisorul era oferit, laolaltã cu urãrile strãvechi de “bine”, “sãnãtate”, “bucurie” sau “dragoste”. În Europa de vest, debutul noului an la data de 1 ianuarie a fost adoptat abia în anul 1691, iar în tãrile “vlahe” abia dupã câteva sute de ani. Prin urmare, de aproape 300 de ani, românii sunt singura populatie europeanã care sãrbãtoreste de douã ori Anul Nou. O datã dupã calendarul oficial si international si încã o datã dupã calendarul popular si, strãvechi, cel geto-dac…
Traditia popularã
Dupã cum va fi vremea din prima zi a lui Martie, asa va fi toatã primãvara… Dar, si vara, iar cel care poartã mãrtisorul va fi sãnãtos si va avea noroc în viatã. Mãrtisorul se poartã pânã când înfloresc visinii sau trandafirii iar atunci firul rosu se lasã pe o ramu
