La un spital din Buzău, mai mulţi copii care proveneau de la centrele de plasament au fost legaţi de paturi de către personalul unităţii, chipurile să nu-şi provoace singuri rău. La o grădiniţă din Timişoara, o educatoare cu 40 de ani de experienţă îi aducea la tăcere pe cei mici aplicându-le pe guri bandă adezivă, pe motiv că erau prea gălăgioşi şi într-o încercare de a-i disciplina pe aceştia.

În urmă cu câţiva ani, cazul unui copil pe care o educătoare de pe meleagurile sălăjene l-a închis, în semn de pedeapsă, într-o cămăruţă, a fost la un punct de a declanşa ditamai scandalul, dacă problema nu ar fi fost înăbuşită din faşă.

Cu siguranţă, cazurile amintite nu sunt singulare. Numărul lucrătorilor plictisiţi, uşor iritabili şi sătui de serviciul în ograda statului este foarte mare. Trist este că saturaţia asta îi afectează tocmai pe cei care le asigură lefurile acestor nesimţiţi, din taxele şi impozitele plătite lună de lună. Strigător la cer este că aceşti nemernici ajung să ne traumatizeze pruncii, invocând cu nonşalanţă că gesturile inumane pe care le fac sunt nişte “proceduri care se practică”.

Cu siguranţă, să creşti un copil, să-l educi presupun pricepere şi extrem de multă răbdare, aspecte pe care le poate confirma orice părinte. Nu e uşor să ai grijă de un copil, darămite de mai mulţi. Dar de aici până la un astfel de tratament aplicat micuţilor este cale lungă!

Cei pe care comunismul ne-a prins la cămin ori la şcoală, cu siguranţă îşi amintesc corecţiile aplicate de către cadrele didactice ale vremii: trasul de perciuni, loviturile aplicate cu liniarul în palmă ori, mai dureros, peste vârfurile degetelor, pusul la colţ cu mâinile ridicate până-ţi amorţeau, statul în genunchi, palmele peste faţă şi câte şi mai câte. Din păcate, unii care încă mai profesează în sistem nu s-au debarasat de aceste metode de disciplinare mai mult de