Ştii deja în primul an, în primele ore de curs, dacă facultatea la care eşti înseamnă ceva pentru tine. Dacă ai ajuns la Drept, în primul an, primele cursuri de Drept civil sunt cele la care îţi dai seama despre ce este vorba, pentru că pe această înţelegere se vor putea sedimenta cu folos alte şi alte specialităţi de drept. Dacă ai norocul unui profesor cu vocaţie care îţi deschide cu adevărat poarta spre Dreptul civil, atunci vei avea întotdeauna, până la sfârşitul zilelor tale, sentimentul că despre Drept nu vorbeşti doar tehnic, ci te leagă o emoţie.

Îi putem aduce drept martori ai apărării acestui punct de vedere – prezumţia de emoţie, pe Aristotel, Platon, Montesquieu, Machiavelli, Giorgio Del Vecchio şi am putea spune stop cu Hans Kelsen. Importanţa acestuia din urmă în ştiinţa dreptului e covârşitoare. Dincolo de rafinamentul său din ”Doctrina pură a dreptului”, de demonstraţiile fără cusur, desăvârşite, de superspecializarea textului, simţi emoţia şi devoţiunea totală a acestui monstru sacru pentru ceea ce înseamnă Dreptul. Descoperi, presărate ca nişte borne, între fraze perfecte, referinţe biblice care sunt probele absolute ale acestei emoţii.

Cu această emoţie a vorbit, ieri, judecătorul Cristi Dănileţ, la şedinţa CSM de revocare a sa şi a Alinei Ghica. Acuzatorii, agresivi şi violenţi (în condiţiile în care aceştia trebuiau doar să asiste la şedinţa CSM) i-au ironizat această emoţie, ca şi cum ea ar fi dovada unei slăbiciuni. Tocmai această emoţie arată buna sa credinţă, modul său de raportare la actul de Justiţie – cu bună credinţă în interesul public, voluntariatul său asumat în a apăra statul de drept, cu sentimentul că este de datoria sa să o facă, deşi ştia, din start, ce îşi asumă într-un sistem care se luptă să scape de condiţionările politice. Până ieri, Justiţia părea că şi-a câştigat independenţa, însă ziua de ieri a fost un spectaco