Această carte a apărut într-un anumit moment, nici mai devreme, nici mai tîrziu decît atunci cînd trebuia. Şi asta spune totul. Este o carte în care, zic eu, Lucian Boia a ascultat de porunca amiralului Nelson: toţi supuşii Majestăţii sale trebuie să-şi facă datoria. Nici mai mult, nici mai puţin. Cum se aplică acest lucru în cazul unui istoric? Să vadă în anul trecut care sînt rădăcinile relaţiei în care se află România. Şi, întrucît este istoric, nu psiholog sau sociolog, merge la rădăcină aşa cum crede el. Există cei care spun că nu au văzut nimic nou în această carte. Dar nu era normal, nu era cazul să inventeze o altă teză. Pentru a explica situaţia de anul trecut era nevoie de reluarea acestei teme. Desigur că aceasta carte, pînă la urmă, lansează o ipoteză: situaţia de anul trecut îşi are rădăcina în istorie; deci autorul nu face o analiză contextuală mai largă, ci merge în istorie.

Am citit cartea şi tot timpul am avut impresia că asta am mai văzut şi la unguri, şi la polonezi, şi la bulgari sau slovaci: problema originii obscure, xenofobia, salvarea Europei creştine – aproape toţi spun că au salvat Europa creştină, şi tot nu a fost salvată, dacă ne uităm în jur, în Germania sau Franţa. Nu e deloc salvată. Atunci îmi pun întrebarea: cum este acest „altfel“, dacă la toţi există asemenea situaţii? România este altfel, cum şi alţii sînt altfel. Fiecare din zona noastră, vecinii noştri au aceleaşi particularităţi, iar dacă cineva se apucă să studieze amănunţit istoria ţărilor din jur, va găsi această foarte mare doză de a judeca cît sînt ei de singuri în această Europă obscură.

România se integrează în statul european. Şi nu e o ipoteză, ci o convingere, de data asta, că o face parţial. Dar şi alţii se integrează doar parţial. Vreau să atrag atenţia asupra unui lucru care ar putea să compenseze şi tristeţea, şi amărăciunea. Jürgen Habermas, în lu